Scriitorul Niculae Vrăsmaş, la 75 de ani

M-am născut la 3 noiembrie 1939, în comuna Prundu Bârgăului, judeţul Bistriţa – Năsăud, din părinţii Nicolae şi Floarea, născută Sucilea, având trei fraţi: Teodor, profesor, director de şcoală şi cămin cultural, cercetător etnofolcloric, memorialist, animator cultural şi poet, decedat în 17 aprilie 1998, la Sângeorz Băi, Macedon, contabil şef la Primăria Prundu Bârgăului şi Traian, prof. univ. dr. în Bucureşti.
Familia Vrăsmaş este una dintre cele mai vechi, din această zonă, dovadă existenţa mai multor toponimii păstrate, în primele hărţi şi în vechile documente, precum: „Zăvoiul Vrăşmăşenilor”, în lunca din vestul primei mori de hârtie, atestată în 1768, „Podul Vrăşmăşenilor”, la trecerea dintre Prund spre Suseni, unde s-au dat luptele la revoluţia din 1848-49, între grănicerii conduşi de colonelul Urban şi trupele generalului Bem, conform documentelor menţionate în „Arhiva Someşană”, „Poiana Vrăşmaşilor” şi „Priporul Vrăşmăşenilor” din Valea Străjii şi, respectiv, Dealul Tihuţei, înregistrate ca atare în cărţile funciare. Din această familie s-au înrolat numeroşi grăniceri, s-au ridicat învăţători şi numeroşi preoţi, primul atestat în documente fiind Ştefan Vrăsmaşiu, sfinţit din caporal de grănicer, la 1793, fost înainte şi primul învăţător, urmat mai târziu de un protopresbiter, Teodor Vrăsmaş, primul preşedinte al Senatului Şcolii din Prundu Bârgăului, precum şi alţi învăţători, preoţi, primari, poeţi şi alte personalităţi.
Atracţia mea profesională a fost cea de cercetare a mediului înconjurător, care a început spontan, încă din copilărie, prin faptul că m-am născut la sat şi am trăit în mijlocul naturii, în care mă simţeam întotdeauna cel mai confortabil şi într-o deplină siguranţă. Cutreieram toate dealurile, pădurile, poienile şi pâraiele de munte, la izvoarele cărora construiam mici baraje pentru „fântânele”, la care amenajam „ciurloaie” din coji de brad, pentru a sorbi apoi apa vie, cristalină, a pământului. Săpam cu lopăţica în gropile de lut, construind mici cariere de exploatare, dar mai ales cercetam pietrele aduse de ape şi „puhoaie”, urmăream stratificaţiile din malurile înalte, deschise de torenţi, cum erau cele de la ”Râpa Malului”, săpată de apa Bistriței sub Dealul Runcului sau ”La Biserici”, în inima Muntelui Heniu, la Poderei sau pe Doline, dar cel mai mult mă atrăgea Stânca Tăşulesei, pe care o urcam foarte des, până la vârful ei, de peste 1000 de metri şi din care spărgeam, cu capul securicii făcută de tatăl meu, bucăţi în care străluceau cristale diferite şi misterioase, despre care nu ştiam atunci că aceste roci sunt produse vulcanice găzduitoare de mineralizaţii. Ceva însă intuiam de pe atunci şi visam mereu că voi găsi „comorile ascunse” ale pământului, depozitate în burta muntelui Frumuşeaua, din apropiere, sau în Dălbidan, la Colibiţa, despre care îmi povesteau adeseori părinţii, dar mai ales unchiul Grigore şi îndeosebi bunicii Anton Luca Sucilea şi Macedon Vrăsmaş.
Făceam aproape zilnic, pe jos, în dimineţile răcoroase de vară, drumul din Tăşuleasa la Cantonul Tihuţa sau la Piatra Fântânelelor, încărcat cu două găleţi de lapte care reprezenta, în anii 50, obligaţia către stat a fiecărui proprietar de animale. Această sarcină a mea, din partea familiei, mi-a adus, foarte curând, o importantă schimbare, prin care am intrat direct pe făgaşul geodeziei, prin vestita hangiţă Ioana, din Piatra Fântânelelor, în gospodăria căreia funcţiona şi centrul de colectare a laptelui, dar îşi avea sediul şi o echipă din Bucureşti, care executa lucrări topometrice pe traseul şoselei naţionale Bistriţa -Vatra Dornei şi avea nevoie de muncitori. La recomandarea hangiţei, care mă cunoştea foarte bine, fiind şi ceva rudă mai îndepărtată cu dânsa, am lăsat găleţile în cămara hanului şi am ajuns, în faţa unui „domn inginer”, tânăr blond şi cu ochi albaştri, care mi se adresă într-un dulce grai regăţenesc, notându-şi rapid datele mele personale pe o foaie de hârtie scoasă dintr-un carnet cu scoarţe tari. A fost prima mea angajare, la vârsta de 12 ani, ca zilier plătit, direct pe funcţia de figurant topo, pe care mi-am însuşit-o în mai puţin de un ceas, învăţând să manevrez o stadie topografică. Am lucrat aproape o lună, în miez de vară, am săpat şi mici gropi pe mijlocul şoselei, denumită de localnici „Drumul Ţării”, dar cunoscută în istorie ca „Drumul Împărătesc”, pe atunci rar circulată, mai mult de căruţe, încât aveam timp să fac profilul cu grosimea stratelor şi să astup la loc micile mele escavaţii. Am învăţat o mulţime de lucruri noi care mă atrăgeau de atunci spre inginerie, dar începuse „vremea fânului” şi am fost obligat de părinţi să întrerup „serviciul meu cu domnii de la Bucureşti”, pentru a-i ajuta la fân. Transportul laptelui la centru a fost întrerupt o perioadă, şi din motive de consum mai mare în gospodărie, iar când am revenit la Piatra Fântânelelor echipa era deja plecată la Bucureşti, fapt care mi-a dat o mare emoţie, mai ales la gândul că părinţii mă avertizaseră în mai multe rânduri că poate nu o să primesc nici-un ban şi voi munci în zadar. Emoţia mi-a trecut însă foarte repede când hangiţa Ioana a deschis un serar, din partea de sus a unui dulap şi mi-a întins un plic în care erau căteva sute de lei, bani foarte mulţi în acele vremuri, pe care i-am păstrat cu „şapte aţe”, până la plecarea mea în Bucureşti, pentru susţinerea examenului de admitere în Şcoala Medie Tehnică de Geologie, când am plecat doar cu încă ceva bani, primiţi de la mama, tatăl meu fără să ştie că eu nu vreau să urmez şcoala silvică din Năsăud sau liceul de la Bistriţa. Am plecat din Piatra Fântânelelor cu autobuzul de Vatra Dornei şi de acolo, seara cu trenul, spre Bucureşti, fără ca tatăl meu să ştie, dar s-a purtat foarte calm, bucurându-se şi ajutându-mă după aceea, recomandându-mă unui vechi prieten, Gheorghe Beşa, care mi-a fost de foarte mare ajutor pe parcursul şcolii. .
După primele 7 clase elementare, urmate la şcoala din Prundu Bârgăului, am intrat la Şcoala Medie Tehnică de Geologie care îşi avea sediul în Liceul „I.L.Caragiale” (fost înainte „Titu Maiorescu”), din Bucureşti, apoi am intrat în producţie pe şantierele geologice din Munţii Ţibleşului şi apoi la Comăneşti, unde am urmat liceul seral, încercându-mi, în vara anului 1956, norocul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde am reuşit doar la proba practică, fiind silit să continui şcoala postliceală de geologie, urmată de un nou stagiu de producţie ca tehnician hidrogeolog în Delta Dunării şi Bazinul Motru, după care, pentru a evita încorporarea militară, am intrat, cu brio, în 1959, la. Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geologie-Geografie, secţia geologie, absolvită în 1964 şi urmată de studii post-universitare de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale; cursuri de limba engleză şi atestare PC.
În 2014 se împlinesc 50 de ani de la absolvirea facultăţii, ocazie cu care sper să-mi reîntâlnesc o parte dintre colegii de an, dintre care amintesc aici pe câţiva: Dan Grigorescu, prof. univ. dr. şef de catedră la facultate, Şerban Vlad, prof. univ. dr. fost decan şi ambasador în Norvegia, alţi colegi cu doctorate, precum Viorica Iancu şi Alexandru Baltreş, dar şi alţii, cu funcţii şi realizări importante, în ţară şi străinătate.
Printre colegii mei de facultate au mai fost, cu un an mai mare, Gelu Voican Voiculescu, vice prim ministru şi ambasador, cu trei ani mai mare, scriitorul Ion Lazu, iar cu doi ani în urma mea, după ce terminase înainte dreptul, a fost şi Emil Constantinescu, preşedinte al României. După absolvirea facultăţii am lucrat în mai multe unităţi, având ca profil cercetarea geologică, precum: ISEM (1964-1966), IGEX (1966-1970), cu sediul în Bucureşti, IPEG Hărghita, Miercurea Ciuc (1970-1974) şi PROSPECŢIUNI Bucureşti (1974-1999), îndeplinind mai multe funcţii de conducere şi cercetând aproape întreg teritoriul ţării, până în 1999, când m-am pensionat şi am părăsit, după puţin timp, mult îndrăgitul meu Bucureşti.
După pensionare am continuat să lucrez în domeniul resurselor minerale şi a mediului, la mai multe firme private şi am activat ca şi consilier local ales, la Prundu Bârgăului, dar principala activitate, după anul 2001 s-a desfăşurat în domeniul publicisticii, în principal la Casa de Presă „Răsunetul” Bistriţa, dar şi la alte ziare şi reviste locale sau naţionale.
Primele mele încercări de a scrie versuri au fost încă din clasa a cincea, încercări cauzate de atracţia poeziilor citite, dar mai ales datorită faptului că îmi plăcea să recit şi eram ales, întotdeauna pentru aceasta, la serbările din şcoală sau de pe scena comunală. Am urmat exemplul fratelui meu mai mare, Teo Vrăsmaş, care a fost un mare animator cultural în judeţ, devenit ulterior un important poet local, dar cea mai puternică influenţă asupra mea a fost îndemnul profesorului de limba şi literature română, Radu Petrescu, la rândul său devenit un mare scriitor.
Debutul literar a fost în revista “Vatra”, nr.9 din septembrie 1988, Târgu Mureş, cu fragmente din “Memoria jurnalului: Radu Petrescu”, într-un grupaj literar, întitulat “Memoria jurnalului: Radu Petrescu”, alcătuit de Ioan Ilieş.
În perioada de activitate la Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice şi geofizice, din Bucureşti, am activat la Cenaclul literar „Simion Mehedinţi”, iar din 1999 am devenit membru al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Bistriţa.
Am participat la numeroase acţiuni culturale, din ţară şi din judeţ, precum şi la simpozioanele culturale, anuale, ale Văii Bârgăului, începând de la sfârşitul anilor 70, dar cu deosebire după anul 2000, când m-am alăturat organizatorilor şi am prezentat numeroase comunicări, axate, în principal, pe domeniul monografic. După anul 2000 am fost printre principalii organizatori iar începând cu 2009 am preluat sarcina de principal organizator şi moderator al simpozionului, urmând a edita un anuar al lucrărilor prezentate, având ca temă „Ţara Bârgaielor şi oamenii ei”, aflat în pregătire în 2010.
Am mai participat cu lucrări ştiinţifice la sesiuni aniversare, desfăşurate în localităţile Bistriţa Bârgăului, Prundu Bârgăului, Susenii Bârgăului, la Colocviile comunei Josenii Bârgăului, la festivalurile „Fire de tort”, ţinute la Reteag, Mănăstirea Salva, Runcu Salvei, Coşbuc, Năsăud, Maieru şi Bistriţa, la Saloanele Rebreanu, Saeculum, Beclean şi ASTRA Năsăud.
După pensionarea oficială, din 1999, cea mai mare parte a activităţii mele a constat în cercetarea trecutului ţinutului nord-est transilvan şi a Ţării Bârgaielor, în special, prin studiul arhivelor şi observaţii de teren. Am intrat în publicistică, colaborând la cotidianul „Răsunetul” şi lucrând, din 2005, ca redactor şi apoi redactor şef, la „Gazeta de Bârgău”, supliment care apare sub patronajul Casei de Presă „Răsunetul de Bistriţa – Năsăud” şi a primăriilor din Valea Bârgăului.
Am colaborat la diferite ziare şi reviste locale sau naţionale, în principal la Casa de presă „Răsunetul” Bistriţa, aflându-mă, în primăvara lui 2005, printre iniţiatorii seriei noi şi ulterior redactorul şef al suplimentului „Gazeta de Bârgău”, publicat lunar în ziarul „Răsunetul de Bistriţa – Năsăud”, ajuns în anul X.
Sunt membru al următoarelor societăţi: Societatea Geologică din România, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Societatea Scriitorilor din judeţul Bistriţa – Năsăud, Societatea Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni” şi membru fondator al Clubului Cultural Internaţional ”Boemia”, al Fundaţiilor Culturale „Plaiurile Bârgăului” şi „Speranţa Reînviată”, fiind şi preşedinte al Fundaţiei Culturale „Valea Bârgăului”.
Am primit numeroase diplome de apreciere şi de excelenţă, precum şi „Titlul de Onoare” pe anul 2009 şi „Diploma de Onoare” pe anul 2010 - în presa culturală - din partea Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa – Năsăud, dar şi Titlul de Cetăţean de Onoare al comunei natale, Prundu Bârgăului, în vara anului 2011.