Sarah Isaiu: În sat

Sarah Isaiu este elevă în clasa a X-a, profil Filologie, la Liceul Creștin „Logos” din Bistrița. În ultimii ani, a obținut mai multe premii literare, dintre care amintim Premiul al II-lea la Concursul Național de creație literară și artistică „Scrisori de mai”, Bistrița, 2023, secțiunea echipe, alături de Noemi Sabo.

(...) Se adună satul. Femeile la dreapta și bărbații la stânga. Popa se urcă în fața tuturor. Mirabela și mă-sa fură scoase din bordei și aduse cu sila la biserică. Le târâră țăranii aprinși, până le smulseră perii din cap și le învinețiră toate. Oamenii înspăimântați plângeau. Sora Ofeliei și fata Aniței urla și acuma plângea de nu mai putea de chin și năpastă, că era sigur că Mirabela i-a omorât mama și sora.

- Doamne, Doamne! Iartă-ne pe noi și păzește-ne de orice rău! se rugă părintele, apoi sărută crucea.

- Am știut că e dracul printre noi! strigă Maria.

- Fata mea, așadar Domnul va face dreptate.

Chiar Ion Moraru le trase pe femeile care plângeau cu mucii grei și își rupeau chiar ele perii din cap. Părintele se apropie de cele două și le spuse o rugăciune, apoi privi grămada mare de oameni înspăimântați.

- Am avut pe dracul printre noi, nu în pădure!

- Ba nu, părinte! strigă Mirabela.

Nimeni nu o lua în seamă acuma.

• Așa e, zise Ion. Vă spun, frații mei în Cel de Sus, că am văzut-o cu ochii mei pe curva de Mirabela cum era târâtă de dracu’ pe câmpii, dimineața, când mă dusei să scot apă.

S-auzi un vaiet prelung în odaie și Mirabela se aruncă pe jos jelindu-se, la un loc cu mă-sa, care urla mai tare. Femeile plângeau și se rugau deja și bărbații urlau cu furie la bietele femei căzute acolo, pe pojghițele reci.

• Tare dragă inimii mele mi-a fost Ofelia! strigă Mirabela. Cum să pot face eu una ca asta?

Se ridică o femeie grasă și, cu voce tare, zise:

• Părinte! Când a murit Ofelia, înainte să-și de-a duhu’, io m-am dus la ea s-o îmbălsămez de nuntă. Când am ieșit io din casă, or intrat două broaște râioase: un pui cu o mamă. Am știut că e blestem și m-am rugat! Nu am mai zis la nimeni, să nu care cumva să-l pomenesc pe dracul și apoi chiar să vie.

Alte vaiete se  auzeau prin mulțime.

• Sunt vinovate! L-au adus pe dracu’! S-au culcat cu necuratu’! Scoateți-le afară! Afară cu ele!

Atunci, n-au ascultat nimic oamenii, căci au vrut să taie răul de la rădăcină. Le-au luat de păr, le-au tăiat pletele să le rușineze și le-au bătut. Le-au dus în pădure. Femeile s-au strâns iar bărbații le-au pregătit ștreangul celor două. Mirabela se arunca pe pământ și țipa, se ruga de ei să le lase în viață, să nu le omoare. Ți se rupea inima de tânără, că nimeni nu o asculta.

- Femeilor, recunoaște-ți că ați lucrat cu dracu’ și c-ați adus năpasta peste sat? întrebă părintele Calistrat.

- Doamne, iartă-ne! urlă mama Mirabelei. Noi nu am umblat cu nimic păcătos, oameni buni! N-am făcut rău la nici unul!

Plângea mama că mai întâi i-au pus ștreangul Mirabelei și i-au ridicat tălpile. S-a chinuit săraca până să-și dea duhul. Apoi mamă-sa. Maria se uită la femeile atârnate și atunci plânse. Știu că le aduse moartea unora nevinovați și se rugă lui Dumnezeu. Săraca Mirabela și săraca mamă-sa.

Era prin ianuarie și zăpada se opri. Era frig și trupul maică-sii Mirabelei era înghețat, tot acolo, cu ochii mâncați de corbii cerului. Bătea încetișor vântul și dezgoli un mănunchi de iarbă verde, acolo unde sângele femeii se prelinse din scobitura ochilor. Cu un behăit prelung,  o capră întunecoasă, cu ochii negri, se apucă de mestecat, apoi poposi acolo, pe covorul de zăpadă, rece, rece, rece.