Roșu, galben și albastru – în câteva ipostaze

Desigur, mă refer la tricolorul nostru. Se știe că mai sunt încă trei țări cu aceste culori: Andorra și Ciad, iar Venezuela le are dispuse altfel și cu un semicerc de șapte steluțe pe fondul albastru.
Când adăst pentru câteva ceasuri sau trec cu mașina prin localități, îmi place să urmăresc câte steaguri românești sunt arborate la case particulare, adică între sărbătorile naționale. Să văd, de pildă, fluturând tricolorul la casa unui gospodar în zi obișnuită. Ce-l determină să-l țină acolo ? Îl apreciez în funcție de propria mea motivație, căci și eu am fixat deasupra balconului acest steag: Nu e vorba de vreun naționalism afișat, ori ostentativ; e dragul de a-l vedea zilnic, când ies între oameni sau mă întorc acasă. Sau un semn de recunoaștere: „Unde stai?” „Vizavi de poștă, în blocul de locuințe unde, la etajul , vei vedea tricolorul românesc.”
La Primăria unde am poposit recent, ce-mi văd ochii? Steagul național atârna murdar și zdrențuit, inspirând stupoare. Nu e de mirare că, alături de el, flamura Uniunii Europene vântul o agățase de un colț de streșină. Pesemne, administrația de aici nu agreează condiția noastră de stat al UE? Dar – se putea altfel? -, același „peisaj” și deasupra intrării în Căminul cultural. Simboluri lăsate în derizoriu în această localitate mare, lungă și străbătută de șosea.
O altă atitudine e apropiată de șovinism. În junețele mele, de cele două mari sărbători de atunci, oameni de la Primărie străbăteau străzile, în ajun, să vadă dacă tricolorul e la fiecare casă. Ei bine, un ungur vârstnic arbora, an de an, steagul roșu. Luat la întrebări, avea același răspuns: „Eu, înainte de a fi cetățean român, sunt comunist.” Lucrase toată viața lui la Dej și la pensionare se întorsese la Beclean. Aveam să aflu că, datorită comportamentului recalcitrant, nici pomeneală să fi intrat în partid. Desigur, țâfne din acestea sunt izolate, dar nu trebuie uitate, ci așezate în memorie cu o necesară compasiune.