Remember: Angela Moldovan în dialog cu Răsunetul: O parte din sufletul meu a rămas aici, în mijlocul ardelenilor. Am debutat cu „La Oglindă”, pe versuri de George Coşbuc

Angela Moldovan s-a născut la 19 septembrie 1927 în Chișinău, dar a crescut în România de la vârsta de un an. Zilele trecute a trecut în corul îngerilor. Va rămâne o mare voce a muzicii populare repertoriul ei fiind fredonat de o ţară întreagă. A jucat cu succes şi în filme: Saltimbancii (1981), Veronica (1972), Veronica se întoarce (1973).

În urmă cu câţiva ani, fiind prezentă la Bistriţa, îndrăgita artistă a avut amabilitatea să acorde un interviu ziarului nostru:

- Cum regăseşte Angela Moldovan bistriţenii după o absenţă îndelungată din mijlocul lor?

-Nu am mai venit ia Bistriţa de vreo 20 de ani. Ultima dată am fost cu Dorina Drăghici, care nu mai este. A fost un spectacol frumos care mi-a rămas în amintire. Ştiu că este o zonă bogată în folclor. Am avut-o, de aici, elevă, la Bucureşti, pe Cornelia Ardelean Archiudean, fiind astfel în contact cu muzica dumneavoastră. Mai mult, una dintre bunele mele prietene este Maria Butaciu, de la Salva. M-am mutat de curând şi acum îmi este vecină. Am cunoscut astfel îndeaproape această zonă extraordinară. Îmi plac brâiele cu mărgele, clopurile cu pene de păun. De aceea am fost emoţionată la venirea aici, pentru că este un public select, mai pretenţios în ceea ce priveşte folclorul.

-Ştiu că aţi absolvit două facultăţi.

- În timp ce urmam Conservatorul eram studentă şi la Facultatea de Litere, la dorinţa părinţilor. În acea perioadă cântam şi cu Orchestra populară din Cluj, care se numea "Înfrăţirea" şi care avea nevoie de solişti. M-am oferit să cânt. Bineînţeles că nu ne dădea nimeni nici un leu. O făceam din pură pasiune, deşi îmi era foarte greu să fiu în atâtea părţi. Pentru că îmi plăcea ceea ce făceam, cred că am reuşit până la urmă. Am fost şi ajutată de Corpul Profesoral de la  Facultatea de Litere unde încă nu era învăţământ fără frecvenţă, însă în ultimii doi ani mi s-a permis să merg doar la seminarii, colocvii şi examene, deoarece canto nu puteam să urmez la fără frecvenţă. Pe deasupra m-am angajat şi la Opera din Cluj. Dacă ar fi să vă spun o zi de muncă de la Cluj, era de dimineaţă din zori până noaptea când se termina spectacolul de operă şi veneam acasă. Pentru că eram foarte tânără, am rezistat.

-Cât timp aţi fost clujeancă?

-Pe perioada facultăţii. Plus încă doi ani. M-am căsătorit cu Victor Moldovan, actor la Teatrul Naţional şi fiind socotit un băiat de talent şi având un rol reuşit, luând premiul de stat, l-au promovat la Bucureşti. Atunci a început calvarul şi chinul meu. Nu doream să plec din Cluj, însă el nu putea veni înapoi, deşi nu i-a plăcut în capitală, fiind ardelean sută la sută, moţ din Zlatna.

Ne-am chinuit făcând naveta un an, însă am fost nevoită să mă duc la Bucureşti. Deşi  terminasem un conservator şi cântasem 4 ani la operă o grămadă de roluri, nu am avut acces la Opera din Bucureştri. Pe acea vreme erau celebrele scheme bătute în cuie, puteai să fi oricât de talentat, dacă nu mai era post nici nu te ascultau. După ce am bătut la o mulţime de porţi şi la Operetă, şi la Ansamblul Armatei, când am fost derutată am nimerit la Ansamblul "Ciocârlia" al Ministerului de Interne, care m-a primit cu braţele deschise. M-au angajat pe post de cântăreaţă de operă, era foarte interesant. Până la urmă mi-am dat seama că nu era un viitor să interpretezi câte o arie în spectacol. Şi pentru că tot m-au chemat la o recepţie, am cântat populară, le-a plăcut de mine şi am început să interpretez folclor. Soarta mi s-a pecetluit. Am fost la festivaluri de folclor în străinătate, la Varşovia, am luat un mare premiu la Moscova şi am obţinut un certificat. Am mai cochetat cu Opera la televiziune, dar sincer nu regret alegerea pentru că muzica populară este curată. Eu am plecat la drum cu gândul să o respect şi să o fac cu pasiune.

-Mai este într-adevăr curat folclorul?

-E o întrebare spinoasă, şi o să vi se pară ciudat, eu care mi-am închinat viaţa muzicii populare am o mică îngăduinţă pentru cei care fac etno, dar nu oricum. Pentru că dacă interpretezi respectând melodia populară întru totul, neschimbând nimic, decât nişte ritmuri, atunci este una. Însă dacă o schimonoseşti şi mai vii îmbrăcat nu ştiu cum, atunci este o crimă, îţi vine să plângi. Dacă este făcută în stilul lui Benone Sinulescu cu Ro-mania, mi se pare un câştig. Pentru că tineretul care la noi în ţară se rupsese la un moment dat total de muzica populară şi ajunsese să n-o mai cunoască învaţă nişte melodii. Foarte mulţi tineri cântă muzică românească frumos, de exemplu Talismanul, care interpretează piese uşor romanţate.

-Care este povestea piesei "Mi-am făcut bundiţă nouă"?

-Realmente nu m-am aşteptat niciodată ca piesa născută întâmplător să fie aşa de iubită şi cunoscută. Eu am văzut în Bucovina la o cooperativă o bundiţă foarte frumoasă în vitrină şi m-am îndrăgostit de ea. Am vrut s-o cumpăr, mi-au spus că nu se poate decât la comandă, am comandat-o, ardeam de nerăbdare s-o primesc, o visam şi pentru a trece timpul până intram în posesia ei m-am gândit să cânt. Mi-am amintit că aveam foarte multe culegeri din Bucovina printre care o melodie cu numele "Mi-am făcut cămeşă nouă". Am schimbat "cămeşă" cu"bundiţă", deşi nu e indicat să umbli în creaţia populară. Pe parcursul anilor mai intervin oameni care nu au talent, mai adaugă versuri de la ei, mai sunt unele care nu ar trebui interpretate. Ai dreptul să piepteni cu mare grijă textele, dar nu să faci versuri despre viaţa ta personală. Poporul român are teme generoase, valabile pentru toată societatea sufletului. Sunt reacţii ciudate în sală şi oamenii care nu au educaţie încep să admire acest soi de folclor care nu este autentic. Eu m-am străduit toatăviaţa să nu imit pe nimeni, să nu fiu o a doua Măria Tănase sau Măria Lătăreţu sau mai ştiu eu ce modele. A fost o modă la noi asta şi poate mai este şi acum. Imitaţia nú are nici o valoare. Poate de asta "bundiţa" mea pe care am cântat-o cu atâta drag şi m-am bucurat de ea, publicul a primit-o cu braţele deschise. Am făcut multe turnee prin SUA. Mă duceam chiar prin aceleaşi locuri. Am primit, la ultimul turneu, un telefon de la impresar care mi-a cerut să merg neapărat cu bundiţa. Era vară şi nu mai doream să o iau la mine. În multe turnee îmi propun acest lucru, dar nu voi putea scăpa.

-Ce sfaturi le daţi româncelor pentru a nu mai sta posomorâte?

-Am un cântec care spune "Nu mai sta posomorâtă". E un sfat greu de aplicat în ziua de azi când suntem mai muli grijulii şi mai încruntaţi. Sfaturi e uşor de dat. Vreau să spun ca, în colţul acesta de ţară, binecuvântat de Dumnezeu nu ar fi păstrat folclorul dacă nu erau aceşti oameni deosebiţi. Tocmai pentru că bistriţencele au atâtea în jurul lor care le fac să vadă altfel lumea decât se vede la noi în sud, trebuie să radieze de fericire. Oamenii sunt la Bucureşti, mai speriaţi de viaţă, care este mai grea. Sper că femeile de aici se bucură de atmosfera Ardealului şi pedalează pe sentimentul curat şi frumos, pentru că locuiesc într-un loc frumos şi curat, din toate punctele de vedere.

-Ce face Angela Moldovan dincolo le scenă?

-Profesoară nu mai sunt, însă pentru că am fost ani de zile la "Ciocârlia" mai merg de câte ori mă cheamă, în spectacole cu ei, însă nu pot să spun că asta îmi răpeşte prea mult timp! Am scris şi o carte care a dispărut foarte repede. Am fost rugată s-o reeditez şi s-o revizuiesc, pentru că ea a apărut cu un an înainte de Revoluţie şi nu se putea scrie orice. Strâng şi fac note şi o să iasă o carte foarte mare. Pasiunea mea este achiziţionarea şi strângerea costumelor populare, care îmi sunt foarte dragi, nu doar din zona Moldovei, mă simt legată şi de Transilvania. În afara faptului că am făcut facultatea laCluj, în prima mea copilărie, la vârsta de un an, părinţii mei au fost cu serviciul la Târgu Mureş. Eu am învăţat şi ungureşte şi vorba ardelenilor. O parte din sufletul meu a rămas aici, în mijlocul dumneavoastră. Am debutat cu „La Oglindă”, pe versuri de George Coşbuc. 

11 decembrie 2004

Melodia cu care s-a lansat Angela Moldovan, în anii '60: „La Oglindă”, versuri George Coşbuc