Regândirea prin vers

Scriitorul Liviu Ofileanu ne propune, pe vreme de vară, să ne răcorim gândurile printr-o călătorie imaginară, prin intermediul volumului „Atlantic”, apărut la Editura InfoArt Media din Sibiu. Hunedoreanul surprinde, prin textele sale, un spaţiu cultural din care ne va fi mai apoi greu să evadăm fără a fi părtaşi măcar la câteva concepţii. O poezie existenţială, prin care vom descoperi că „Vine o vreme când nu va începe nimic/ Şi cel care a căutat fără să afle va găsi în sfârşit”. Pornind de la aceste idei, descoperim nuanţe ale sufletului păstrate de civilizaţiile care au convieţuit pe acest pământ. De la Lisabona, în lumea nouă, la New Amsterdam, călătorind pe ape descoperim un tărâm în care lupta pentru supravieţuire este supremă, iar finalul grandios se înăbuşă în săruturile morţii: „Umilinţa e mai trainică decât mâna întinsă cu arcul/ Şi mateloţii îşi dau duhul”. În acest spaţiu al sacrificiului „Cele mai pure gânduri/ Sunt egalate numai de graţia ruşinoasă a femeilor întinse”. Putem considera cuvântul ca o şansă a conştiinţei „Ca să intre în regresie”, astfel încât, pe vreme de potop, Homer să reapară triumfător: „Ca să se nască un copil/ E nevoie de un pariu cu trei forţe: voinţa ta şi a ei/ Un zeu care să confirme cu da sau nu”. Într-un mod inedit de abordare, Liviu Ofileanu aduce o poezie care pe alocuri se întrepătrunde cu proza, retuşând anumite concepţii şi conturând noi curente. Aici, în acest spaţiu, intrăm pe tărâmul mitologiei: „Viaţa înaintează cu mâinile întinse către cerul întors/ Cu satisfacţia inegalabilă a măsurii între oameni şi lucruri”.

Pe alocuri, poezia se ia la trântă cu duritatea: „Din camioanele cu frică înarmată/ Se zgâiesc la fete soldaţi cu ochi de şobolani/ De la o cişmea, sângele a curs până în gura unui preot”. Formele fixe ale ştiinţelor sunt umanizate, aşa cum se întâmplă în poezia „Numărul numelui”, unde totul devine o sărbătoare întru aşteptarea verdictului: „Acesta e un poem… numele nu are nicio valoare, uită-ţi numele/ Dumneavoastră nu aveţi importanţă, numai tu şi eu”.

Partea a doua a cărţii este dedicată legendei şobolanului de apă, surprinzând întemeierea, prin anul 1607, a noului New Amsterdam. Pentru această lume sunt dedicate nu mai puţin de XL psalmi moderni care surprind „Dorul de iubire sau dorul nelămurit al evaziunilor/ Romantice, ardoarea navigatorilor de a pleca înspre Indii şi foamea/ De pământ, dar şi un dor de întoarcere, dorul de ţară al celor aflaţi la mii de leghe distanţă”.

O poezie care surprinde o Americă în formare, observându-se faptul că poetul a studiat foarte mult istoria, făcându-ne pe alocuri să credem că am fost părtaşi al acelor timpuri, când „El coboară lumea lui în lume, o coboară ca şi cum ar dansa”. În acest spaţiu, rândurile devenite poem sunt ca un bilet peste timp al strămoşilor noştri, care au traversat Atlanticul întru descoperirea bunăstării.

O poezie pătrunsă de elemente ale istoriei, putând fi aşezată în dreptul cărţilor patriotice.