Prof. metodist CCD B-N, Oana Carina Crișan: Liviu Rebreanu la ceas aniversar

Liviu Rebreanu a fost un om al satului. Sufleteşte, el a aparţinut permanent satului românesc. Lumea rurală a fost pentru marele romancier un izvor inepuizabil de inspiraţie, de energie şi de credinţă.

            Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud. Este primul dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi, ambii descendenţi ai unor familii de ţărani liberi, ,,grăniceri” de pe Valea Someşului. Înainte de a împlini trei ani se mută împreună cu întreaga familie în satul Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud. Drumul făcut până aici îl va evoca mai târziu ca cea dintâi amintire a existenţei lui, o amintire mai mult de ordin auditiv:

            ,,Părea că se oprise căruţa; încetase zgomotul roţilor, un zgomot în care intra scârţâitul uşor al osiilor şi hârâitul monoton al obezilor brăzdând adânc trupul pietros al şoselei… Atâta e amintirea. Într-un continuu de întunerec, glasuri distincte, cuvinte rămase în ureche (când aud şi azi mai ales cuvântul ,,catrafuse”, îmi răsună în suflet culoarea şi tonalitatea glasului de atunci), sunetul de clopoţel şi cântecul cocoşului.”

            Maieru, sat pe care romancierul l-a numit în mod curent ,,Cuibul visurilor”, e satul copilăriei lui Rebreanu, aici el trăind ,,cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii”. Sensul metaforei ,,cuibul visurilor” este sinonim cu triunghiul spaţiului dintâi, el însemnând Târlişua, Maieru şi Prislop. ,,Cuibul visurilor” este teritoriul combustiei primordiale sau mai simplu, acasă la Rebreanu. Din acest teritoriu al combustiei primordiale, Liviu Rebreanu a cules şi a înţeles caracterul ţăranului român.

            Obiceiurile străvechi care se păstrează mai vii ca oriunde, simplitatea portului bătrânesc, hărnicia, dârzenia, sufletul pătimaş al măierenilor, oameni cu suflete de o factură deosebită, toate au contribuit într-o mare măsură la naşterea şi la zidirea caracterului sobru al romancierului.

            ,,De la Târlişua ne-am mutat la Maieru. Acesta e satul copilăriei mele. E un sat de munte, într-adevăr foarte frumos, cu oameni voinici şi foarte înţelepţi. Din satul acesta am luat toate personajele rustice din literatura mea…”          

            Maieru e pus parcă într-o căldare naturală, hotărnicită de trei măguri înalte: Măgura de Sus (a ,,caselor”), Măgura de Jos şi Măgura Porcului, toate alcătuind un triunghi. Prin mijlocul satului curge Someşul, Someşul care a ţinut tovărăşie vechilor aşezări de pe aici.

            Vatra satului, partea lui principală era numită Purcioaia. În dreapta Someşului se află Valea Caselor, o altă ramură principală a comunei. Unul dintre cele mai vechi drumuri ale Ardealului, cel construit de pe vremea romanilor, care pornea de la Apullum (Alba-Iulia) la Porolissum (lângă Zalău) şi apoi spre Napoca (Cluj), avea o ramificaţie spre Rodna, trecând chiar pe partea dreaptă a Someşului, prin mijlocul Maierului. Acest drum e cel descris la începutul romanului Ion:

            ,,… Din drumul care vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga…”

            Caracterul măierenilor va fi evocat în primele încercări literare ale scriitorului cum ar fi Toma Lotru din Răfuiala, Boroiul din Hora morţii şi apoi din Cuibul visurilor şi mai târziu, ,,pătimaşul îndrăgostit de pământ şi de femeie”, Ion.

            În primii ani, familia învăţătorului Rebreanu a locuit în preajma conacului Ilenei, soţia lui Gavrilă Mocodeanu, numită ,,Grofoaia” (figura ei fiind evocată mai târziu în schiţa intitulată Baroneasa). Acolo, la conacul ţărăncii contese, fiul învăţătorului era adesea chemat să se joace în parc şi să alerge cu câinele ,,măriei-sale Grofoaia”.

            Rebrenii s-au mutat ulterior peste drum de cârciuma lui Aron Tuptil. În vecini erau copii mulţi, cu care fiul învăţătorului se juca în arsița soarelui, în ploaie, în zăpadă, în ger năprasnic.    Nenumăratele imagini, rămase de atunci în amintirea scriitorului vor fi evocate în câteva nuvele şi schiţe în care sunt amintite dugheana Dihorului cu fereastra în care luceau bomboanele din borcane şi momentele în care copiii erau recompensaţi pentru recitarea unor poezii cu bomboane. Dar tot aşa pătrundeau în sufletul copilului şi durerile, zbuciumul oamenilor, al celor mulţi, umili. Cârciumarul Aron Tuptil a fost amintit de asemenea cu multă duioşie în nuvela Cuibul visurilor.

            Înainte cu un an de a merge la şcoală, apartenenţa la această comunitate îl face pe fiul învăţătorului Rebreanu să-şi încrusteze inconştient numele în coaja unui arin de pe malul Someşului: ,,Rebreanu Liviu din Maieru”.

            De la mama sa, Liviu Rebreanu a învăţat multe cântece populare, colinde, balade, ghicitori şi încă de pe băncile şcolii măierene reproducea o mare parte a poeziilor lui George Coşbuc.

            Era impresionat de frumuseţile datinilor strămoşeşti (era fermecat în duminicile de vară de jocul fetelor şi al flăcăilor - pe care i-a imortalizat mai târziu în primul capitol din romanul Ion), de bogăţia sufletească a acestor ţărani. În Maieru va face astfel primele descoperiri şi primele investigaţii în sufletul oamenilor.

            Îndepărtarea lui de acest sat a fost unul dintre cele mai triste evenimente ale copilăriei, după cum singur mărturiseşte mult mai târziu:

            ,,În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele, până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud la liceu, cale de cinci ore cu căruţa. Am plâns amarnic. Pare că instinctul mi-ar fi spus că nu voi mai avea niciodată bucuria de viaţă ce am simţit în comuna bogată, mare, de la poalele Ineului, cel cu zăpada eternă”.

            Abia după 30 de ani va reveni la plaiurile copilăriei, pe care le-a descris cu nostalgie în nuvela Cuibul visurilor. De câte ori va aminti în scrierile sale despre Maieru, o va face cu o duioşie aproape dureroasă, nostalgică.  

Trăinicia lucrărilor sale se datorează adevărului observaţiilor asupra fenomenelor vieţii, reţinute din primii ani de viaţă şi de şcoală.

             ,,Maieru a fost dimineaţa senină a unei vieţi zbuciumate de peste 58 de ani. Oamenii, plaiurile şi întâmplările de acolo au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare, mica lume din care a cules primele flori, primele impresii, care au lăsat urme neşterse în amintire”.

            În anul 1898, întreaga familie Rebreanu se mută la marginea dinspre Năsăud a Prislopului. Liviu Rebreanu îşi face studiile gimnaziale în Năsăud, la Gimnaziul grăniceresc şi în Bistriţa, la liceul german.

            În anul 1900 urmează cursurile Şcolii de honvezi din Sopron, apoi, din 1903 pe cele ale Academiei militare ,,Ludoviceum” din Budapesta. Compune numeroase piese (,,Comedii de salon”), pe care le oferă spre reprezentare teatrelor budapestane, fără succes. În 1906 finalizează studiile la Academia militară şi activează ca ofiţer la Gyula. În garnizoana Gyula, unde rămâne timp de un an, continuă să scrie schiţe în limba maghiară, care se integrează în volumul Scara măgărească, rămas netipărit.

            În anul 1908 Liviu Rebreanu demisionează din armată şi revine în Prislop, îndeplineşte diferite funcţii administrative şi face câteva traduceri, rămase în manuscris. La sfârşitul anului, la 1 noiembrie, are loc debutul nuvelistic al autorului în revista Luceafărul unde apare schiţa Codrea  (Glasul inimii). În aceeaşi revistă mai publică şi la 1 mai 1909 nuvela Răfuiala; iar în revista Ţara noastră din Sibiu publică traducerea poemului lui Maxim Gorki, Cântecul şoimului .

            În acelaşi an, Liviu Rebreanu se stabileşte la Bucureşti, unde publică nuvela Volbura dragostei, în revista Convorbiri critice condusă de Mihail Dragomirescu.

            În 1910 e arestat la cererea guvernului austro-ungar; în închisoare traduce din Maxim Gorki: Vagabonzii, Douăzeci şi şase şi una. Tot atunci scrie şi nuvelele Culcuşul (publicată la 25 mai în Convorbiri critice) şi Golanii. În paginile aceleiaşi reviste (25 august 1910) sunt consemnate şi date sumare referitoare la romanul Zestrea (viitorul Ion). În acelaşi an se căsătoreşte cu actriţa Fanny Rădulescu şi împreună cu Mihail Sorbul - cumantul său - îngrijeşte revista Scena.

            Prozatorul face gazetărie, colaborează la Flacăra, Rampa, Universul literar.

            În 1912 apare la Orăştie, în Editura Bornemisa, volumul de proză Frământări. De dimensiuni restrânse, cu oameni blajini, timizi, dar cu explozii de mânie sau de brutalitate, în conflictele dramatice preponderent ţărăneşti, specifice satului transilvănean, primele nuvele au fost remarcate cu destulă reticenţăde opinia critică a vremii.

            În 1916 apar volumele: Golanii, Mărturisire şi reîncepe lucrul la romanul Zestrea a cărui primă versiune o termină în 1917, versiune care conţinea 550 de pagini.

            În 1918 se stabileşte la Iaşi unde începe lucrul la un nou roman, Şarpele, care ulterior va sta la baza romanului Adam şi Eva; traduce şi prefaţează numeroase lucrări.

            Anul următor, aflând de vestea morţii fratelui său, întrerupe lucrul la Pădurea spânzuraţilor. Apare volumul de schiţe şi nuvele Răfuiala, iar la Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă piesa, comedia în trei acte Cadrilul; tot atunci apare şi textul tipărit în Editura Universală - Alcalay.

            La începutul anului 1920 definitivează romanul Ion, care cunoaşte în timpul vieţii scriitorului şase versiuni străine. Romancierul e premiat de Academia Română acordându-i-se Premiul Năsturel.

            Predilecţia analitică a scriitorului începe să se contureze, pe spaţii epice mai întinse, în nuvelele care vorbesc despre efectele umane tragice, pricinuite de primul război mondial, nuvele publicate în 1921 în volumul Catastrofa (Iţic, Ştrul, dezertor mic, Catastrofa; Hora morţii). Tot acum apar şi două volume de nuvele (Norocul, Nuvele) şi piesa de teatru Plicul, al cărei titlu iniţial era Vremuri noi şi oameni noi (satiră viguroasă împotriva corupţiei administrative a unui oraş de provincie).

            În 1922 primeşte ,,Marele premiu al romanului” după apariţia romanului Pădurea spânzuraţilor (care apare şi în opt versiuni în limbi străine). Tot acum apare şi traducerea operei O mie şi una de nopţi, operă completă, volumul 1 şi 2.

            Premiera comediei Plicul are loc în 1923, iar în 1926, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, se joacă piesa Apostolii. În acelaşi an, Liviu Rebreanu e numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

            Rebreanu a moştenit, se pare, darul dramatic de la tatăl său. De asemenea, mama sa descindea dintr-o familie în care ,,se jucau” piese de Alecsandri şi scene din teatrul popular, ecouri ce transpar şi în romanul Ion prin portretul Mariei Herdelia. Întreaga creaţie a scriitorului se poate încadra în replici, scene, dialoguri expresive, tablouri şi finaluri dramatice. Autorul cultivă în tinereţe această specie dramatică, eroii lui erau eroi zbuciumaţi cu tensiuni interioare, cauzalitatea conflictului era cântată în conştiinţa ascunsă şi în impulsurile necunoscute ale fiinţei umane.

            Romanul Adam şi Eva apare în 1925. Un fragment din acest roman - Servilia - va fi tipărit patru ani mai târziu şi în limba italiană.

            În anul 1926 apar volumele de nuvele şi schiţe Cuibul visurilor, Manuscriptum , dar şi romanul Ciuleandra, care avea ca bază o nuvelă anterioară intitulată Nebunul.

      La Orlat, lângă Sibiu, termină de scris, în 1929, romanul Crăişorul, care va fi reeditat în 1930 cu titlul Crăişorul Horia. Liviu Rebreanu primeşte Premiul naţional pentru proză, pentru romanul Ciuleandra.

      În 1930 autorul se mută la Valea-Mare, în judeţul Argeş. Acolo termină de scris într- variantă, în iarnă, marele roman Răscoala, eposul răscoalelor ţărăneşti din 1907 şi cronică a vieţii social-economice şi politice a României din preajma răscoalei.

            În anul următor apare volumul Metropole (Berlin, Roma, Paris), care cuprinde însemnări de călătorie.

            Scoate la Bucureşti, în 1932 revista România literară şi apare în acelaşi an romanul Răscoala; romanul Jar, care iniţial s-a intitulat Scara fericirii apare în Editura Adevărul, în 1934.

            În 1935, Liviu Rebreanu este sărbătorit în toată presa cu prilejul împlinirii a 50 de ani. Într-un volum colectiv scos de Editura Adevărul, Nuvele inedite, apare povestirea Dincolo.

      La 1 aprilie 1937 scriitorul redactează şi semnează în fruntea listei, (alături de Petru Groza, M. Ralea, E. Lovinescu, G. Călinescu, V. Eftimiu, Al. Philippide, D. Botez, Ş. Cioculescu) în ziarul Dimineaţa, un protest al intelectualilor faţă de campania de ostracizare organizată de legionari împotriva lui Mihail Sadoveanu.

            Romanul Gorila apare în 1938, la Editura Universală Alcalay, roman care vizează arivismul politic.

            La propunerea lui Mihail Sadoveanu este ales membru al Academiei Române, un an mai tarziu, 29 mai 1940, ţinând discursul de recepţie la Academia Română, intitulat Laudă ţăranului român. Tot atunci apare romanul Amândoi, intitulat iniţial Alibi, şi este reales director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care o ocupă până la sfârşitul vieţii.

            În volumul Amalgam, publicat în 1943, apar articolele şi intervenţiile sale în periodicele literare interbelice, conferinţe, studii şi cronici dramatice.

            Liviu Rebreanu a murit în noaptea de 31 august spre 1 septembrie, vegheat de soţia sa Fanny şi de scriitorul Ludovic Dauş, în urma unui cancer pulmonar. E înhumat la 3 septembrie în cimitirul Bisericii din Valea-Mare, judeţul Muscel, ca mai târziu să fie îngropat la cimitirul Bellu, alături de marii clasici ai literaturii româneşti Eminescu, Ioan Slavici, Sadoveanu.

            Presa din Transilvania l-a omagiat după cum se cuvine, în special Telegraful român din Sibiu la care s-a adăugat şi discursul elogios sub cupola Academiei Române al profesorului Dimitrie Gusti, care-l numea ,,istoriograful literar al societăţii româneşti” şi ,,romancierul genial al ţărănimii”.

            Petru Comarnescu nota în încheierea articolului ,,La moartea scriitorului Liviu Rebreanu”, publicat în Revista Fundaţiilor din 9 septembrie 1944: ,,Chiar dacă alţii vor izbuti ceea ce n-a izbutit el, nimeni nu-l va întrece în ceea ce a creat cu adevărat şi unic, acest biolog şi sociolog al satului românesc, pentru care arta a îndeplinit şi o funcţie de cunoaştere profundă şi substanţială, puternică şi adesea cutremurătoare.”

            Ultimele cuvinte adresate lui Fanny, după mărturia profesorului Sever Ursa din Maieru, fin de botez şi de cununie cu soţia şi fiica romancierului, au fost: ,,Ai răbdare şi încredere.” Iar în aceeaşi lună, august 1944 nota şi în jurnal, testamentara şi premoniţiala sentinţă: ,,Scrisul învinge moartea”.

Nuvelele lui Liviu Rebreanu (cele mai multe compuse între 1907-1920) aparţin prozei care are drept obiect realul exterior fiinţei autorului şi anume existenţa percepută la nivelul socialului: personaje, raporturi, situaţii, limbaj. Totul se constituie şi se organizează în perspectiva socialului. E proza propriu-zis realistă, a cărei dezvoltare înseamnă extensiune, cuprindere de teritorii noi ale realului, de medii sociale cât mai numeroase în care obiectivitatea are un rol primordial.

În cazul nuvelelor cu subiecte ţărăneşti ne aflăm în prezenţa unui prozator instalat în lumea eroilor lui ca într-un univers familiar, pe care-l cunoaşte integral: mentalitatea, limbajul şi gesturile caracteristice, situaţiile reprezentative, detaliile codului fizic, toate apar ca datorate trăirii de multă vreme în ambianţa lor.

Întâmplările narate pot fi banale, simple scene din viaţa de sat sau rezumări ale unor destine nefericite. Eroii sunt oameni obişnuiţi, ţărani, care într-o împrejurare decisivă intră sub stăpânirea fondului lor obscur şi îşi dezvăluie dimensiunea de adâncime. Împrejurările sunt acelea care reprezintă o ameninţare pentru fiinţa insului ,moartea sau contrariază instinctele lui fundamentale, cum ar fi cel erotic. Reacţiile determinate de aceste împrejurări, nu sunt supuse analizei, ci sunt prezentate indirect prin urmărirea actelor individului. Eroii lui Rebreanu sunt supuşi la impulsuri subconştiente, determinând un moment de criză care are rezultate tragice. Nuvela e tocmai descrierea crizei, schema uneia urmează desfăşurarea celeilalte.

În nuvelă fiecare detaliu e semnificativ; din gesturi şi vorbe banale compune Liviu Rebreanu imagini revelatoare ale lumii ţărăneşti, imagini ca reflectări convingătoare ale unor fragmente de viaţă reală. În spatele lor se întrevede o reprezentare integrală a unui vers uman.

În nuvelistica de debut autorul îşi exercită capacitatea de a surprinde în evenimentul de natură strict individuală sau familială esenţa unui fenomen social de amplă rezonanţă. Spiritul cathartic, ,,duhul eticist” a fost experimentat în nuvele şi apoi transmis în romane. Punctul comun e modalitatea în care Liviu Rebreanu concepe convertirea individualului în social şi invers, modalitate din care rezultă acest spirit cathartic. Eroii din Răfuiala şi Ion pendulează între condiţia individuală şi cea socială. În ambele creaţii, în sufletele personajelor are loc încuibarea şi creşterea unui sentiment de gelozie. Aceiaşi ambiguitate apare şi în nuvela Proştii.

Specifică la Rebreanu e şi migraţia personajelor, care părăsesc chenarele nuvelei şi intră în roman. Aron cârciumarul din Cuibul visurilor apare şi în Ion - Avrum, cârciumarul. Pe Alexe Candale din nuvela Catastrofa îl întâlnim în Pădurea spânzuraţilor, iar Emil Oprişor - Catastrofa - e implicat în litigiul cu saşii din Ion.

Trecerea poate fi observată şi de la o nuvelă la alta, relevând parcă nevoia de spaţiu, de întindere caracteristică prozatorului. Boroiu apare în Cuibul visurilor şi în Hora morţii.

Problematica specifică intelectualului ardelean dinaintea primului război mondial e de asemenea tratată şi în nuvele şi în romane: Catastrofa, Ion, Pădurea spânzuraţilor: David Pop, Titu Herdelea, Apostol Bologa.

Aceleaşi detalii toponimice apar atât în nuvele cât şi în opera de maturitate; eroii sunt din Prislop (Ion, Hora morţii), Vărarea, Maieru, Parva (Pădurea spânzuraţilor). ,,Cristosul de tinichea” e prezent în romanul Ion dar şi în nuvela Catastrofa.

Războiul e problematizat de asemenea atât în nuvele (Catastrofa, Hora morţii) cât şi în roman ( Pădurea spânzuraţilor). Războiul e o stare de dislocare continuă; sentimentul de încordare duce la depăşirea capacităţii de suportabilitate umană. În timp de război paroxismul e o stare obişnuită nu numai a insului izolat, ci şi a întregii colectivităţi. Liviu Rebreanu urmăreşte paroxismul individual în condiţiile paroxistice generale ale războiului.

Există o serie de motive fundamentale prezente atât în roman cât şi în creaţia nuvelistică: observaţia critică a realităţilor sociale şi morale româneşti; problema românilor transilvăneni care erau sub stăpânirea austro-ungară, animaţi de visul unităţii naţionale; aspiraţia românilor transilvăneni de a trece dincolo de ,,patria mumă”; dezamăgirile faţă de inegalităţile sociale din regat. Toate acestea apar în creaţiile prozatorului: Răfuiala, Ion, Proştii, Catastrofa, Pădurea spânzuraţilor.

În ceea ce priveşte geneza acestor cărţi, Liviu Rebreanu face referire directă la copilăria sa, la satul copilăriei sale, Maieru: ,,… Din satul acesta am luat toate personajele rustice din literatura mea. Om al muncilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi în suflet de mic copil. Valea Someşului cunoscută mie în cele mai mici cotituri a fost şi va rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ.”

Aceleaşi aprecieri calde şi pertinente le face autorul şi cu privire la oamenii satului copilăriei sale, sat pe care l-a numit în mod curent ,,Cuibul visurilor”. Din acele măguri înalte şi veşnice fac parte personajele din întreaga operă a lui Liviu Rebreanu. Sunt prototipuri de personaje caracterizate prin dârzenie neobişnuită manifestată necontenit faţă de starea de iobăgie, faţă de nobili, sunt personaje pasionale. Oamenii lui Liviu Rebreanu sunt oameni simpli de la sat măcinaţi de greutăţile vieţii. Sunt suflete cu o factură deosebită, de o profunzime incredibilă. Simplitatea lor aparentă e guvernată de reguli clare şi stricte, reguli proprii care cu greu sau aproape niciodată nu sunt încălcate. Tradiţia de veacuri a satelor transilvănene şi nu numai - Liviu Rebreanu a scris despre ţăranul român de pretutindeni, din toate zonele ţării (acţiunea romanului Răscoala se petrece în sudul ţării) - şi-a pus amprenta asupra vieţilor ţăranilor români. Ei ascultă de legile tradiţionale ale satului românesc dar şi de propriile legi izvorâte din adâncul sufletului. Datinile, obiceiurile satului sunt respectate cu credinţă şi sunt prezentate până în cel mai mic detaliu de către romancier, obiceiuri şi datini ciclice legate de anotimpuri, de sărbătorile de peste an, nunta, înmormântarea, botezul, şezătoarea, obiceiul cununii de grâu, obiceiul Sânzâienelor. Toate aceste obiceiuri le-a văzut pentru prima dată în satul copilăriei sale, Maieru.

Nuvela Cuibul visurilor, publicată în anul 1927, e o nuvelă autobigrafică în care prozatorul  în vârstă de 33 de ani, evocă cu nostalgie satul şi plaiurile copilăriei sale, Maieru. În prima parte a nuvelei satul e revăzut cu ochii minţii. Cu ochii minţii personajul-narator se întoarce ,,acasă”, în Maieru, în ,,Cuibul visurilor”, unde a trăit adevărata fericire: ,,Căutasem fericirea prin toate colţurile pământului şi nicăieri n-o găsisem. Nici în zgomotul oraşelor, nici în iubirea oamenilor şi nici chiar în inima mea”. Dorinţa de a revedea şi de a ,,retrăi farmecul de odinioară” îl îndeamnă să se întoarcă în locul unde ,,viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaşte durerea”. Amintirea anilor copilăriei, a prietenilor: Mihoc ,,mereu desculţ”, Iulian, Octavian, Corneliu-fiul notarului Sarjoan, Dumitru Boşca, a dughenii Dihorului, a cârciumarului Aron, îl însoţeşte pe parcursul drumului: ,,În trei căruţe, încărcate cu vârf, încape un trecut de atâţia ani…”Este evocat de asemenea şi momentul plecării din ,,Cuibul visurilor”: ,,Satul meu, Vărarea mea, se strânge, se clatină, se micşorează…Apoi cotitura şi…”

,,Lumea cea mai frumoasă” e revăzută şi retrăită în urmă cu aproape 30 de ani. Discrepanţa dintre trecut şi prezent  apare înainte de sosirea în sat:”…Şi deodată Măgura, cu capul pleşuv, se ivi în geam privindu-mă mirată, ca pe un străin nepoftit”. Imaginea satului de acum, a satului ,,prezent”-,,…un sat ca oricare, trântit în fundul unui cazan de dealuri, speriat de uruitul trenului ,, dărâmă imaginea satului de demult”.

Personajul-narator e pătruns de un sentiment de solitudine, de tristeţe : ,,Cum să găsesc fericirea într-o Vărare cu gară”), de  însingurare. Reîntâlnirea cu ţăranul desculţ, Mihoc, nu face decât să amplifice acest sentiment. Amintirea vremurilor de demult doare ,,ca şi cum i-aş fi zgândărit o rană veche”.

Trecerea implacabilă a timpului a schimbat locurile, oamenii, viaţa satului: ,,Va să zică uitarea a înghiţit şi mormântul omului, până şi amintirea…Şi de-abia în câţiva ani de zile…”

Personajul-narator părăseşte satul copilăriei sale cuprins de un sentiment de deşertăciune: ,,La cotitură, nici nu mă uitai înapoi.Privirea mea se îndrepta acum numai înainte.”

Nuvelele lui Liviu Rebreanu se deosebesc de cele ale contemporanilor săi, I.Al. Bassarabescu,Vasile Pop, Mihail Sadoveanu, N. Beldiceanu, prin absenţa sentimentalismului, a oricăror speranţe în împlinirea unui vis, a unui gând, a unei dorinţe, de aici derivând sentimentul tragic al nuvelelor sale; momentele de vibraţie sufletească care apar în nuvele nu fac altceva decât să pună în evidenţă condiţia tragică a omului care se îndreaptă spre prăbuşire. Prăbuşirea e un laitmotiv al nuvelisticii lui Rebreanu, care se însoţeşte cu umilinţa, cea de-a doua dimensiune a universului său  uman. În nuvelele lui Rebreanu lumea e văzută organic, e o lume structurată pe cele două dimensiuni esenţiale: aceea a prăbuşirii şi a umilinţei. Nuvelele nu sunt privite ca entităţi, ca lucrări cu o autonomie literară, ci mai degrabă ca materiale ce vor intra în marile sale construcţii: recunoaştem personaje, întâmplări, situaţii şi chiar schema conflictuală şi tipologică a romanelor maturităţii sale în nuvele.

George Călinescu afirmă la începutul capitolului dedicat lui Liviu Rebreanu în Istoria literaturii române: ,,Că ar fi trebuit să se prevadă în nuvelele lui Liviu Rebreanu considerabila creaţie de mai târziu e lucru discutabil. Sigur este că astăzi descoperim în această nuvelistică liniile operei mature. Nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte. S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exercitat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare”.

Nuvelele nu constituie însă doar materialul disparat al marilor construcţii, ci reprezintă dezvoltarea organică, împlinirea treptată, prin aspiraţii, enunţări şi dezvoltări, prin detalii sau elemente de fond, succesiunea logică a închegării şi dezvoltării operei sale. Opera lui Liviu Rebreanu îşi definise de la bun început substanţa filosofică şi etică, a unei opere care s-a împlinit artistic, dar s-a structurat de la bun început din perspectiva viziunii ei asupra lumii şi a vieţii. Viziunea operei rebreniene asupra lumii a fost, aşa cum spunea George Călinescu, fundamental tragică: o lume bântuită de nefericire, în care orice vis e o iluzie şi orice iluzie se prăbuşeşte violent, o lume de oameni îmbătrâniţi înainte de vreme, o lume a regretelor că viaţa a trecut în contratimp.

Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanul sunt numeroase. În nuvele sunt caligrafiate prototipuri de personaje şi situaţii a căror atmosferă se insinuează în opera de maturitate.                               

Lauda ţăranului român e discursul rostit la 29 mai 1940 în şedinţa publică solemnă de Liviu Rebreanu. Discursul de Recepţie la Academia Română e un elogiu adus ţăranului român.

,,Lauda” lui Liviu Rebreanu urmează altor două elogii aduse satului românesc ca matrice a spiritualităţii carpato-dunărene, şi anume Discursul de Recepţie al lui Mihail S adoveanu, Poezia populară (9 iunie 1923) şi cel al lui Luian Blaga, Elogiul satului românesc (5 iunie 1937). Discursul de Recepţie al lui Mihail Sadoveanu prelungeşte într-un veritabil poem în proză adeziunea entuziastă  a paşoptiştilor şi alcătuieşte veriga de legătură cu Elogiul satului românesc al lui Lucian Blaga şi Lauda ţăranului român al lui Liviu Rebreanu.

Discursurile se construiesc pe numitorul comun al ralierii fără rezerve la elementul naţional cel mai solid şi mai vechi. E un punct culminant în procesul de ,,eternă reîntoarcere” a sensibilităţii noastre la un model cu care raporturile s-au dovedit a fi salvatoare.

Susţinerea discursului se desfăşoară după spusele autorului ,,într-un loc nou creat” iar înaintaşul elogiat e ,,strămoşul tuturor:ţăranul român”. În răspunsul său, I.Petrovici precizează şi el acest lucru: ,,Fotoliul academic pe care Instituţia noastră l-a încredinţat scriitorului Liviu Rebreanu este nou înfiinţat. Lacul îi sclipeşte proaspăt iar îmbrăcămintea n-are urmă de uzură”.

În faza incipientă a Discursului Liviu Rebreanu îşi ,,motivează” hotărârea de a elogia înaintaşul ,,sărac,slab..,destinat să rămână veşnic gol” şi îşi exprimă temerea de a nu reuşi să fie suficient de convingător: ,,Când vorbeşti despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea că orice vei spune ,nu va părea nimănui prea mult, şi nici o laudă prea exagerată…Lauda aceasta vrea …doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi care au avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea arar de vorbe bune”.

În replică Ion Petrovici îi  reaminteşte autorului că fiecare membru al Academiei, fiecare intelectual ,,are neapărat ceva din stofa de apostol care nu dispreţuieşte pe mojic şi pe cel slab”.

Ţăranul e văzut  şi considerat ,,singura realitate permanentă”. Accepţiunea ontologică a scriitorului e evidentă: Termenul de ,,ţăran” e o titulatură de origine urbană. Ţăranii sunt în primul rând oameni: ,,De fapt ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi -omul român. Pentru toată lumea, ţăran e sinonim cu Român”. Echivalarea ţăranului cu ,,poporul însuşi”, absolutizantă, este motivată de conjunctura politică a momentului, certificând în acelaşi timp şi categoria organicului, aflată la baza concepţiei despre artă a lui Liviu Rebreanu. Autorul redă definiţia actuală a ţăranului adică ,,omul care cultivă pământul din moşi-strămoşi şi care se simte legat de pământ prin rădăcini adânci”. Astfel este evocată strânsa legătură dintre ţăran şi pământ. Viaţa este reductibilă la relaţia polivalentă dintre om şi pământ; statornicia ţăranului e motivată tocmai de pământ, de categoria organicului. Pământul e pentru ţăran, nu un ,,obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă”. Ţăranul aparţine pământului, pământul e ,,rostul lui de-a fi”. La Rebreanu pământul e tiparul ce modelează substanţa sufletească şi trupul. Suferinţa poporului român, a ţăranului, a românului e valorificată în sens pozitiv la Rebreanu, cât şi la Blaga: ,,…o existenţă de chinuri şi umilinţi pe care numai ţăranul o putea îndura. Cu cât se înmulţeau suferinţele şi treceau vremurile, ţăranul român s-a îndărătnicit în răbdare”. Continuitatea şi statornicia popoului român se datoresc tocmai puternicei apartenenţe a pământului. Fiinţa la Rebreanu e condiţionată de pământ.

Satul există şi se conduce după propriile legi interne, nescrise şi necunoscute. E sigla spiritului autohton care, conjugă rasa, pământul, limba, credinţa.

Ţăranul are valoarea estetică de prototip, e echivalat cu însuşi poporul român; e ,,argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre…”

Liviu Rebreanu aduce în discuţie şi problema limbii române care e ,,opera ţăranului”. Adevărata limbă română, expresivă, mereu vie, naturală e vorbită de ţăranul român, ,,făuritorul ei originar…singurul care a vorbit-o totdeauna”. Limba nu trebuie abstractizată, nu trebuie să piardă contactul direct cu poporul. Aceasta e condiţia necesară pentru ca limba să nu-şi piardă prospeţimea. Limba, la fel ca şi omul se află într-o strânsă legătură cu pământul, cu lumea concretă. Ea cuprinde ,,expresia imagică şi naivă a omului simplu. Limba română e conservatoare şi nu admite modificări. Sunt criticate de către autor încercările filologilor de a relatiniza limba, de a o romaniza sau de a o ,,urbaniza”, prin intermediul unor construcţii gramaticale sau sintactice împrumutate din alte limbi. Conservarea limbii române se datoreşte tot omului din popor, ţăranului, care ,,s-a încăpăţânat a vorbi numai româneşte” din simplul motiv ,,că ţine mai presus de orice la graiul lui strămoşesc”.

Nu doar limba e păstrată cu sfinţenie de către ţăranul român ci şi credinţa. Liviu Rebreanu e un model etic. Pentru el concepţia despre artă, talentul uluitor şi credinţa sunt inseparabile. Credinţa nu e desprinsă de conştiinţa apartenenţei la un neam al suferinţei şi al îndelungii răbdări: ,,Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu”. Lumea rurală e un inepuizabil izvor de energie şi de credinţă. Religia lumii rurale e ,,o religie specifică, un amalgam profund de creştinism şi păgânism”. Forţa divină constituie justificarea universului, a vieţii însăşi: ,,În ea (religie, legea românească) se rezumă concepţia de viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptate divină”.          

            Creştinismul adevărat, la fel ca şi limba, e cel practicat de ţăran şi ,,ascunde într-însul toate fazele şi peripeţiile istoriei poporului român, întocmai ca şi limba românească”.

Ţărănimea e punctul de plecare, exemplul, imaginea a tot ceea ce e românesc. Resemnarea în faţa sorţii, răbdarea şi spiritul conservator specifice ţăranului român au fost şi sunt confundate adesea cu lenea şi nepăsarea. Liviu Rebreanu impută acest lucru ,,exploratoriilor de ieri şi de azi”. Autorul prezintă antitetic bogăţia sufletească a ţăranului român şi viaţa sa plină de neajunsuri, sărăcie, mizerie. Sărăcia e tocmai cea care l-a modelat în aşa fel pe ţăranul român încât să-şi dezvolte însuşirile specifice” . Frumosul, care caracterizează sufletul poporului român ,,devine izvor de speranţă şi mângâiere” iar folclorul a apărut datorită visării, datorită refugiului pe care ţăranul l-a căutat şi l-a găsit în frumos din cauza nedreptăţilor şi vitregiilor la care era supus.

Ion Petrovici, în răspunsul său, apreciind că „în elogiul de astăzi ţăranul nu ne-a fost prezentat fără defecte”, afirma: „... trebuie să recunoaştem ca principal profundă ideea că uneori succesele în viaţă se datoresc unor defecte, iar nu numai calităţilor, aşa precum ar vrea să susţină, o psihologie convenţională...”.

În Discursul de Recepţie e prezentată şi absolutizarea în spirit neosămănătorist a diferenţelor dintre sat şi civilizaţia oraşului. „Oraşele noastre nu sunt expresia specificului naţional; ... oraşul nostru ... nu s-a adaptat înca deplin spre a fi aievea, ca duh şi civilizaţie, izvor de românism curat...”. Liviu Rebreanu supralicitează satul ca fiind rezervor al energiilor naţionale. Din această cauză există diferenţe previzibile între ţăran şi orăşean: „Ţăranul e serios şi naiv, orăşeanul e ironic şi sceptic. Poate de aceea ţăranul n-are încredere în orăşean, iar orăşeanului i-e ruşine de ţăran, când nu-i e frică”.

Emanciparea ţăranilor au realizat-o orăşenii. Influenţa ideilor liberale şi democratice e privită şi prezentată din două perspective: libertatea câştigată de ţăranul român, „însăşi libertatea neamului românesc”, dreptul de a vota, acordat ţăranului, pe de o parte, iar pe de altă parte, imaginea falsă a ţăranului, „idealizarea ieftină şi dulceagă”. În ciuda acestor încercări de emacipare ţăranul român trăieşte în aceleaşi condiţii inumane: în sărăcie şi în mizerie.

Literatura e suprema expresie a neamului. Literatura populară a fost creată şi cultivată de ţăranul mai viu ca niciodată, ţăranul român „îndreptarul culturii naţionale”. Aceasta s-a format în spaţiul rural „izvorul limbii şi al poeziei româneşti”. Liviu Rebreanu îl elogiază pe Vasile Alecsandri care a revoluţionat literatura română prin culegerea baladelor populare.

Literatura română a intrat pe făgaşul potrivit datorită geniului eminescian care a valorificat aşa cum se cuvine „comoara limbii ţăranului”. Eminescu se întoarce spre originile limbajului; preia materialul originar care-şi păstreză atmosfera, culoarea, alura arhaică, dinamismul: „Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh neaoş românesc”.  Originalitatea literară românească este dată de „românul cel mai modest şi poetul cel mai mare”.

La fel ca şi Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Geroge Coşbuc „s-au întors” către  limba ţăranilor care păstreză ritmul vieţii mişcătoare. Despre George Coşbuc, Liviu Rebreanu afirmă în conferinţa din anul 1931, ţinută în sala de conferinţe a Fundaţiilor: „...dintre toţi poeţii noştri, el e cea mai pură si mai reprezentativă expresie a sufletului românesc ...”.

Toate marile creaţii atât din literatura română cât şi din cea universală (Iliada,Divina Comedie, Don Quijote, Faust) au ca punct de plecare, ca izvor de inspiraţie, realitatea. Realitatea românească, originalitatea românească sunt date de ţărănime, de acel spirit specific care oferă distincţie şi autenticitate operei. Modernismul unei opere implică aprofundarea, cercetarea şi valorificarea realităţii „ţărăneşti”: „literatură fără ţară nu există...”

Liviu Rebreanu  se opreşte din nou asupra contrastului dintre oraş şi sat. Satul deţine elementele originale creatoare de opere de artă, pe când oraşul creează opera, arta.

Autorul aminteşte în discursul său de fenomenul sămănătorist (cunoştea programul lui Nicolea Iorga Cărţi pentru popor şi iniţiativele lui Spiru Haret concretizate de către Mihail Sadoveanu) însă afirmă: „Ţăranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator ci doar subiect de literatură”. Liviu Rebreanu susţine însă şi în conferinţa din 1931 despre Coşbuc, cu nouă ani în urmă, referindu-se de această dată la poezie, faptul că: „... poezia e tovarăşul de viaţă cel mai nedespărţit al tuturor oamenilor, de la ţăranul primitiv şi aproape sălbatic până la citadinul cel mai rafinat, floarea civilizaţiei supreme”.

O literatura de necontestat, conservatoare, originală, se poate naşte doar prin simbioza celor două lumi contrastante: lumea citadină şi lumea rurală: „De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem necontenit”. Doar în glasul pământului atât de bine cunoscut şi înţeles de ţăranul român se regăseşte chintesenţa literaturii care răzbate vremurile, mereu vie.

Dacă ţăranului român îi datorăm limba, credinţa, literatura, arta, „ţara nouă are datoria de a-i oferi ... muncă rodnică şi traiu omenesc ... şi poate mai presus de toate ... lumină şi dreptate”

Liviu Rebreanu concluzionează în discursul său de intrare în Academie: „suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani”; întreg neamul românesc „depinde” de valoarea sufletească a ţăranului român, care e de necontestat, de simplitatea, puritatea şi frumuseţea sa sufletească.

Ion Petrovici, în răspunsul său îl include pe Liviu Rebreanu în lumea marilor prozatori universali alături de Shakespeare, Moliére, Balzac şi  Zola. Opera lui Liviu Rebreanu e cunoscută în întreaga lume, romanul Ion a fost tradus în peste 42 de limbi, la fel şi Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor.

Faptul că Liviu Rebreanu s-a inspirat în romanele sale din realitatea transilvăneană, e cunoscut şi de Ion Petrovici care afirmă în răspunsul său: „ Cel puţin la Ion documentarea ţi-o strânseseşi singur la faţa locului, în acel colţ năsăudean de unde-ţi tragi obârşia, căci esti născut acolo, la răscrucea Transilvaniei cu Moldova...”.

Ion Petrovici susţine realismul brutal care caută evenimentul interesant, senzaţional caracteristic romancierului Liviu Rebreanu : ,,…realismul e poate forma de artă cea mai potrivită cu bunul simţ al acestui popor, în genere fără înclinări deosebite pentru declamaţie sau convenţional şi având poate ca singură manieră de mascare a adevărului, discreţia şi sfiiciunea”. Limbajul care descrie acest tip de realism brutal e unul bolovănos, necizelat: ,,El nu cizelează excesiv stilul,dar îl animează de suflul unei puteri epice neobişnuite, făcându-l năvalnic ca valul în spumă”. Ritmul epic e echivalentul formal al ,,pulsaţiei vieţii”, ritmul vieţii fiind păstrat de limbă. Limba aceasta vie, folosită de Liviu Rebreanu trece de  la a fi violentă la a fi duioasă, facilitând astfel cunoaşterea în profunzime a sufletelor zugrăvite de către romancier.

Liviu Rebreanu a abordat în scrierile sale probleme sociale sau politice una dintre ele fiind exemplificată şi de Ion Petrovici şi anume: ,,...cumpăna morală în care vicisitudinile politice au aruncat pe fraţii noştri ardeleni, forţându-i numaidecât să aleagă între două căi ireconciliabile: său să alerge lângă fraţii de acelaşi sânge, porniţi să-i elibereze, sau să rămână sub steagul statului străin, unde juraseră credinţă”. Ion Petrovici îşi încheie răspunsul, simplu, tradiţional şi cald: ,,Fii binevenit în mijlocul nostru” !

              Mama romacierului a scris în cinstea fiului său,  în ,,Scrisoarea Ludovicăi Rebreanu către fiul ei, Liviu”,  următoarele cuvinte: ,,Scumpul meu întâi născut! Remânându-mi în memorie acele zile, acelea ceasuri și momente ce s-a scurs în atâția ani, mă adresez și eu Aceluia care poate serbează ziua nașterii sale din 27 noemvre în care împlinește 49 de ani. Primește FELICITĂRILE MELE cu acea căldură cu care ți le adresează Acea prin care ai venit în lume, în cap de noapte, între sunetele clopotelor de la Biserica din Tîrlișua, și între șase suflete înduioșate care privegheau pe o ființă tânără ce așteptau să vină un om în lume, și din acelea suflete un tată (Vasile Rebreanu), o bunică (Irina Rebreanu, soția lui Samoilă Rebreanu – părinții lui Vasile), trei moașe de trei nații. Din toți câte te așteptau numai eu am mai avut grație să trăiesc până ai ajuns la cinstita vârstă și la numele nemuritor. Sărutându-te cu drag împreună cu pe scumpa ta soție, MAMA”.

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5