Preşedinta Societăţii Scriitorilor „Conexiuni”, Elena M. Cîmpan: Regăsesc vie eleganţa învăţătoarei din cuvinte, din atitudine, dând sens întregii copilării, şi promisiunea că dacă vom învăţa foarte bine vom deveni pionieri

Prima zi de şcoală există doar în biografii şi trece drept o zi însemnată, fiind, de fapt, ca şi timpul, ( ca timp), o noţiune răspândită în gând. După 15 Ianuarie şi 15 Iunie ( semne legate de Eminescu şi de poezie), 15 Septembrie este al treilea 15 important în mersul vieţii mele, atâta vreme cât şcoala începe în fiecare an la această dată. Orice abatere de la obişnuitul 15 Septembrie îmi aduce o undă de tristeţe.
Pentru mine, prima zi de şcoală, adică cea în care mergeam în clasa întâi, a avut toate atributele ( şi complementele ) a ceea ce avea să însemne şi nu anunţa nimic altceva decât „şcoală”, fără niciun alt sens conotativ. Da, am început şcoala în Lucăceşti ( Suceava) , în sistem simultan, clasa întâi şi clasa a III-a într-o sală, a II-a şi a IV-a în altă sală. Despărţite de un culoar liniştit, unde nu se auzea uşa decât când o deschidea sau o închidea învăţătoarea. Erau două: nora popii (şi directoare), care făcea naveta din Suceava (15 km.), şi nevasta şefului de gară, ce venea de la 2-3 km, în fiecare zi.
În efortul de-a reface, din memorie, acea primă zi, ca să fiu dreaptă şi să nu improvizez ca orice scriitor, regăsesc vie imaginea cărţilor de pe bancă, eleganţa învăţătoarei din cuvinte, din atitudine, dând sens întregii copilării, şi promisiunea că dacă vom învăţa foarte bine vom deveni pionieri – ceea ce-mi doream, bineînţeles, imediat ce-am auzit despre ce e vorba.
Prima mea zi de şcoală a mai însemnat şi cea dintâi probă de-a fi eu cu mine, atentă la lucrurile din jur, cu grija de-a nu întârzia, de-a nu strica nimic. Seamănă puţin cu „întâiul drum”, într-un alt registru. Eram, de data aceasta, singură, mergând la deal, pe drumul principal, pe lângă biserică şi cămin, apoi la stânga, pe Şomuz ( cea de-a doua uliţă a satului, după Vale ), deschideam poarta unei curţi cu iarbă, lăsam într-o parte fântâna, urcam câteva trepte până la un gang cu podele de lemn, unde aveam să stăm uneori de ploaie, şi apoi mă aşezam în bancă, suna clopoţelul din mâna învăţătoarei şi... visul putea începe. Un vis care nu ştiu dacă s-a terminat vreodată.
Acum, dacă mă gândesc mai bine, aş fi tentată să fac multe comparaţii între atunci şi acum, interpretări de bine şi de rău, dar aş fi nedreaptă cu imaginea atât de sfântă a primei mele zile de şcoală. O zi cât toate zilele, când şcoala era lăsată să fie şcoală, nu ca acum, când societatea de consum nu ezită să se hrănească şi din ea cu atâta nesaţ.
......................................
Citiţi ediţia print !