Preacucernicul părinte protopop Alexandru Vidican, un Om care și-a dedicat viața Bisericii, comunității și familiei

         Rep.: - Ne găsim la debutul unui nou an şcolar şi cred că fiecare dintre noi are în memorie şi îi vin în minte frânturi de amintiri din copilărie – ca să-l citez pe Ion Creangă. Poveştiţi-ne despre emoţia începutului de şcoală din copilăria dumneavoastră de pe plaiurile bistriţene, de la Căianu Mic, alături de familie, de părinte, de învăţător.

         Protopop Alexandru Vidican: - Ori de câte ori ne gândim la anii copilăriei, ne gândim cu o oarecare nostalgie pentru că timpul trece foarte repede, ieri eram copii în prima zi de şcoală, iar astăzi, cu crucea responsabilităţilor pe umerii noştri, ne dăm seama că timpul trece prea repede. Anii copilăriei au fost ani buni, bucuroşi, fericiţi ai vremii de atunci, anii ’55, când m-am născut. Am făcut şcoala primară în satul Căianu Mic, cu toate bucuriile şi toate evenimentele care s-au derulat, fie la şcoală, cu dascălii noştri până în clasa a IV-a. Ţin minte orele de istorie, pentru că, de multe ori, un copil îndrăgeşte o materie şi datorită felului în care o explică profesorul. Istoria a fost pentru noi o materie extraordinară pentru că profesorul care ne-a învăţat istorie, ca o religie a naţiunii, a poporului român, a pus mult suflet. De aceea păstrez o vie şi frumoasă amintire tuturor dascălilor din anii de şcoală petrecuţi la Căianu Mic, până în 1970, când, după clasa a VIII-a, am fost la Seminarul Teologic din Cluj, spre bucuria bunicii mele dinspre mamă, în primul rând, care avea şi un fiu preot, un unchi de-al meu, şi aşa am prins dragoste de Biserică şi mai mult. Copil fiind, în clasa a VIII-a - pe atunci se mergea la Seminar din clasa a VIII-a, la 14 ani - ne-am dus cu toată nevinovăţia şi curăţenia sufletului şi trupului, încât cei cinci ani de Seminar n-au făcut altceva decât să facă şi mai frumoasă viaţa de seminarist şi apoi, mai departe, de student.

         Rep.: - Părinte protopop, voi continua cu nişte versuri pe care le-am auzit de la dumneavoastră, la sfârşitul unei slujbe La Biserică, la Bistriţa: „Vă cheamă glasul Domnului de sus să intraţi în oastea lui Iisus/ Că-n lume nu-i un nume mai frumos decât să fii ostaşul lui Hristos”. Cum? Cine sau ce l-a determinat pe tânărul Alexandru Vidican de atunci să hotărască pentru cariera de preot?

         Protopop Alexandru Vidican: - Mă surprinde când spuneţi că aţi auzit aceste cuvinte de la înălţimea amvonului. Noi luăm din traista sufletului ceea ce am pus întotdeauna. Dacă nu pui, n-ai ce scoate de acolo şi atunci, în faţa altarelor sau în faţa amvonului noi spunem din suflet şi, sigur că, Duhul Sfânt, în preoţia pe care ne-a hărăzit-o, parcă ne dă mult curaj, parcă avem o inspiraţie divină, dar după munca pe care noi trebuie s-o facem zi de zi, studiind teologie şi celelalte ştiinţe. Îmi plac şi poeziile – aşa cum Înaltpreasfinţitului îi plac poeziile şi nu evită la nicio întâlnire, nicio sfinţire de Biserică sau slujbă arhierească să nu pomenească cu atâta drag pe Ion Alexandru. Ori de câte ori ne străduim să repetăm sau să ţinem minte poezii întregi pe care le recită Înaltpreasfinţitul, nu reuşim întotdeauna. Este dovada faptului că dânsul le-a pus la inimă, le păstrează în inimă şi le dă din inimă şi din suflet. Dar ne străduim şi noi, pe cât posibil, să aducem în sufletele ascultătorilor un crâmpei din poezia noastră populară românească, dar chiar şi din cântecele noastre populare, despre care noi spunem că sunt tot un fel de rugăciuni, şi doinele, şi baladele, şi toate celelalte. Mai recent auzeam un vers al unui cântec popular – La ţară înfloresc toţi pomii, de la ţară vin şi domnii. Şi atunci, iată că, suntem una cu poporul pe care-l slujim.

         Rep.: - Aşadar, tot de acasă a venit dorinţa de a îmbrăţişa această vocaţie.

         Protopop Alexandru Vidican: - Cred că vocaţie, după denumire, parcă ea te alege pe tine. Restul sunt meserii pe care vrem să le îmbrăţişăm, dar prin vocaţie simţi că acolo îţi este locul. Nu mă gândeam atunci cum o să fie să stai la capul mortului sau expresii de genul acesta, pentru că sunt reale pentru noi, preoţii, la fel cum cineva ar putea leşina când vede o picătură de sânge. Sunt vocaţii şi vocaţia te alege pe tine. Dumnezeu ne-a ales pe fiecare să ne punem pătrăţeaua noastră şi Dumnezeu împarte darurile atât de diferit încât toţi să avem nevoie unul de altul. Şi cum spuneam, ne-am dus, copii de la ţară, poate nici n-am ieşit prea mult din satul copilăriei noastre, direct în Cluj. Şi ne-a fascinat. Ţin minte şi acum primele meditaţii, primele participări la Biserică, fie Vecernie, fie Utrenie, ţine minte şi acum, parcă plângeam. Erau emoţii sfinte.

         Rep.: - Să ştiţi că lacrimile din ochii dumneavoastră spun absolut totul, şi emoţia pe care dumneavoastră o transmiteţi trebuie să fie auzită. În anii studenţiei, dumneavoastră aţi avut şansa să cunoaşteţi mari personalităţi reprezentative ale culturii româneşti: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Iosif Constantin Drăgan. Cât de mult au contat aceşti oameni? Ce au avut aceşti oameni în mod special aceşti oameni pentru sufletul dumneavoastră ca să vă deschidă porţile cunoaşterii?

         Protopop Alexandru Vidican: - Eram dornici să auzim, în afară de studiul de Teologie a părintelui Şesan, Bodogae şi mulţi alţi profesori de-ai noştri, care au făcut studii la Cernăuţi. Pentru noi Cernăuţiul, din spusele profesorilor, era Mecca şi Medina pentru noi, ortodocşii, ca teologi. Şi atunci, doream să intrăm şi în această latură a culturii laice. De aceea ne-am întâlnit cu Constantin Noica la Păltiniş, unde era, cred că, „exilat”, în cămăruţa în care abia încăpeai de cărţi. Apraope că nu încăpeam mai mult de doi-trei studenţi acolo şi coboram la o cafenea. Îl văd şi astăzi cum scotea un fum dens din ţigară, ca un boier, şi ne povestea despre foarte multe lucruri pe care şi acum le ţin minte. Pe urmă ne mai întâlneam pe stradă cu dânsul, în Sibiu şi, dacă nu ştiai că este marele filozof Constantin Noica, spuneai că este un om obişnuit cu un ruscac în spate, atât de modest încât numai după ce-l cunoşteai îţi dădeai seama că nu haina îl face pe om ci tot ceea ce are el în suflet şi în minte. Pe urmă cu Drăgan, cu „Noi, Tracii”, acele reviste micuţe de istorie pe care aşteptam să le răsfoim cu mare-mare drag şi ştiam şi mai multă istorie. Pentru că noi, generaţia noastră, care am prins şi vremurile comuniste, nu prea avem acces, la vremea respectivă, la miezul istoriei poporului român. Cărţile de strană, pe care le-am întâlnit în bisericile noastre, dacă au fost tipărite în timpul Regelui Carol, Regelui Ferdinand, erau scrijelite, erau acoperite cu ceva să nu se vadă. Or noi mai puţin ştiam. De la Cuza am trecut direct la perioada comunistă. Perioada regalistă, de exemplu, ne-a deschis, iată, şi un alt drum al cunoaşterii istoriei poporului român. Şi atunci eram dornici să-i ascultăm pe aceşti mari filozofi, aceşti mari oameni ai noştri, şi pe Nicolae Steindardt care, ţin minte, a venit la Bistriţa şi Ion Alexandru, chiar în vremea comunistă, şi ne-am întâlnit la Liceul „Liviu Rebreanu”, iar părintele Pintea i-a spus că eu sunt preot. Părintele Nicolae Steinhardt a venit şi mi-a sărutat mâna, spre surprinderea mea. Firesc că nu acceptam, dar am rămas foarte surprins despre ce înseamnă omul care ştie cum să se comporte, care are cât mai mult în minte şi în suflet şi nu se laudă. Ne lăudăm noi, cei care avem mai puţine motive de a ne lăuda.

         Rep.: - Dumneavoastră, din dorinţa de a cunoaşte mai mult, de a şti mai mult, aţi urmat şi cursurile Facultăţii de Drept. Cu ce v-a îmbogăţit asta?

         Protopop Alexandru Vidican: - Cunoştinţele personale şi poate sfaturile pe care noi, preoţii, le dăm. Pentru că, fiecare preot, după o anumite activitate, după o anumită experienţă, devine şi un bun pedagog şi psiholog. Noi lucrăm cu sufletele oamenilor şi nicăieri oamenii nu se deschid mai bine decât în scaunul spovedaniei, sub patrafir. Şi atunci, noi acumulăm multă experienţă de la credincioşii noştri şi mi-am zis, în sinea mea, în ’90, dacă mai pot face ceva. Dorinţa era, mai demult,  să urmez Facultatea de Istorie sau altceva. Sigur, Teologia a fost cea care m-a ales pe mine şi îi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi atunci am început Facultatea de Drept pe care am dus-o la bun sfârşit, cu toate examenele. Ce mi-a plăcut, pe lângă Dreptul civil, Dreptul penal, cu profesori renumiţi de la Cluj, e că la vremea respectivă se studia Dreptul bunei vecinătăţi. Şi mi-a plăcut atât de mult încât puţin i-am surprins şi pe colegii mei din vremea respectivă, şi pe profesorii de acolo, pentru că eu vorbeam, la Dreptul bunei vecinătăţi, exact după perceptele morale. În Dreptul nostru civil-penal ne ghidăm după litera legii, articolul, punctul 1,2,3 ş.a.m.d. Dreptul bunei vecinătăţi era ca un violonist mediator care venea cu o alternativă  - decât să tocim scările tribunalelor, noi să găsim soluţii de a-i împăca pe oameni. Pentru că ştiam asta şi mi se potrivea, fiind preot, cred că i-am impresionat. De multe ori au spus că  cea mai frumoasă lecţie a ne-a dat-o studentul Alexandru Vidican la data respectivă.

         Rep.: - Vreau să vă întreb despre prima dumneavoastră parohie. Am citit despre faptul că, colega dumneavoastră de bancă din anii şcolii v-a devenit soţie. După ani v-aţi reîntâlnit şi, iată, la prima parohie aţi avut-o alături chiar pe prima dumneavoastră colegă de bancă.

         Protopop Alexandru Vidican: - Se spune că în dicţionarul creştin n-ar trebui să existe cuvântul întâmplător pentru că toate sunt cu ştirea lui Dumnezeu. Dumnezeu, de bună seamă, pune harul său peste munca noastră. Nu face în locul nostru, dar pune har peste munca noastră. Şi, fosta colegă de clasă, de bancă, după ani de zile, la vremea când Dumnezeu a rânduit, ne-am întâlnit, ne-am împrietenit şi, în 1980, ne-am căsătorit. Prima parohie pe care am primit-o a fost Livezile, la o aruncătură de piatră de Bistriţa, cu Filia Dumbrava, un cătun mai mic, iar Parohia Livezile era foarte frumoasă, întinsă, o Biserică ca o minicatedrală, foarte frumoasă ca arhitectură. Acolo a început activitatea mea, în 1980, şi acolo am fost până în urmă cu nouă ani, când ne-am mutat de la Livezile şi cu parohia. Cu Protopopiatul eram mult mai de mult. În această lună se împlinesc 22 de ani. Şi, cum se spune că prima dragoste nu se uită, prima parohie, la fel, nu se uită, pentru că am venit la 24-25 de ani, după ce am terminat Institutul Teologic de la Sibiu. Am venit ca un copil în mijlocul părinţilor. Încet-încet, trebuie să te acomodezi prin purtările pe care le ai pentru că, de fapt, tu, copilul, devii părintele părinţilor din sat. Acolo am acumulat foarte multă experienţă. Satul Livezile, din comuna Livezile, era formată  – acum s-a mai omogenizat – din foarte multe familii venite din alte părţi. Statistic, la un moment dat, erau din 113 sate veniţi la Livezile, din Apuseni, dar şi din alte părţi, după plecarea saşilor din Livezile. Casele au rămas libere şi au fost dăruite celor care au venit şi s-au stabilit la Livezile. O altă muncă, mai deosebită, era să-i aduc pe toţi la aceeaşi numitor comun. Era un cimitir împărţit în două, vezi Doamne, cimitirul băştinaşilor şi cimitirul veneticilor. Or, până la urmă, în faţa morţii toţi suntem egali. Cel mai greu este de lucrat cu mentalitatea oamenilor. Dar, cu răbdare, cu multă răbdare, reuşim să-i aducem la acel numitor comun că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, că suferinţa n-are graniţă, plânsul, la fel, că orice om este semenul nostru.

         Rep.: - Aşa este. Din anul 2007, aţi venit la Biserica pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind Biserica Coroana, o Biserică cu o istorie aparte. Să facem o scurtă istorie a acestei biserici care merită să fie adusă în faţa cititorilor.

         Protopop Alexandru Vidican: - Această Biserică, monument istoric de Grupa A, a fost construită în secolul XIII. În unele anale istorice scrie că în 1286. A fost construită înaintea marii Biserici Evanghelice din centrul Bistriţei care s-a construit puţin mai târziu. Prima dată a fost construită doar o parte, pe urmă, pe la 1500, Biserica s-a extins cu toate formele arhitectonice pe care le are şi, în 1848, după ce Biserica a fost lăsată liberă, pentru că, la un moment dat a fost un depozit de scânduri aici. Au plecat călugării, au plecat toţi cei care au slujit aici şi a rămas Biserica în paragină. Şi atunci, comunitatea românească care până la data respectivă nu avea voie să intre în cetate, i s-a dat voie să cumpere această locaţie care pe dinafară semăna a Biserică, dar înăuntru deloc.  Şi atunci, comunitatea românilor din Bistriţa din afara cetăţii, care majoritatea erau greco-catolici, au cumpărat această biserică în 1885, până în 1948, când ştim valurile istoriei. Şi atunci Biserica, prin comunitatea românească  din Bistriţa - care avea o bisericuţă din lemn în afara cetăţii, pe Hrube undeva, şi care pe urmă a fost dusă în altă parohie care nu avea nici măcar bisericuţă de lemn  - a venit la această Biserică, în 1885. În 1948, o parte din preoţii care au slujit aici au trecut la ortodoxie, unii au devenit chiar protopopi ai acestei biserici, ai acestui Protopopiat. Protopopiatul Bistriţa a luat fiinţă, după toate datele istorice, în 1789. Protopopii aveau centru ai oficiului protopopesc acolo unde aveau preoţii parohie, astfel încât, până la 1909 când vrednicul de pomenire Grigore Pletosu a venit la Bistriţa ca profesor, de la Năsăud - unde i-a învăţat pe Miron Cristea, pe George Coşbuc, şi mulţi alţii –, a pornit proiectul Bisericii-Catedrale din Bistriţa, str. Odobescu, care a fost prima Biserică construită după 1918. Grigore Pletosu a venit şi a avut sediul la Bistriţa, dar nu în această locaţie. Apoi s-au perindat ceilalţi protopopi până când, iată, sediul în care suntem acum a fost revendicat de Biserica Ortodoxă care, la data respectivă, nu era decât o Biserică Ortodoxă, cea de la Coroana, trecută, în 1948, la cultul ortodox, şi pe urmă, după 1918, cea de pe str. Odobescu, Catedrala nouă ortodoxă. Deci, erau două biserici. Sediul în care suntem acum a fost luat de Primăria municipiului şi a fost Muzeul oraşului o parte bună de timp. Mai târziu, prin 1990, s-a revendicat acest sediu şi de atunci noi ne-am mutat, din capătul celălalt al clădirii unde aveam, în 20 metri pătraţi, şi secretariat, şi Protopopiat, şi contabilitate, în acest spaţiu mult mai spaţios pe care, în 2001, după ce am fost numit protopop, am început lucrările de restaurare, exterior-interior, încât astăzi arată ca un palat protopopesc.

         Rep.: - Cu adevărat, aşa arată. În 2001, aţi fost numit de către Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania protopop al Protopopiatului Ortodox Bistriţa. Câte parohii cuprinde Protopopiatul?

         Protopop Alexandru Vidican: - La ora actuală cuprinde 90 de parohii. Până când s-a reînfiinţat Protopopiatul Beclean, am avut 120 de parohii, şi tot atâtea şi la Năsăud. Acum judeţul are trei protopopiate – Bistriţa - cu 90 de parohii şi filii, Năsăudul care are tot cam atâtea, şi Becleanul cu mai puţine. Deci, avem parohii de la Piatra Fântânele până la Urmeniş – cele mai îndepărtate. Pe linie dreaptă – Piatra Fântânele – Şintereag. În partea cealaltă Urmeniş – Silivaşu de Câmpie şi drumul cât mai către Cluj, zona de Câmpie, unde ne pare tare rău că, din an în an, parohiile sunt tot mai puţin populate. Oamenii se duc, tinerii se duc şi nu se mai întorc în satele de pe Câmpie. Mă gândesc la Şopteriu, la Orosfaia, la Complod, la Silivaşu de Câmpie, sate care, într-un an, nu mai au niciun botez pentru că nu există economie. Economia se concentrează în jurul oraşelor mari, cum ar fi Bistriţa, astfel încât parohiile noastre din jurul oraşului Bistriţa devin tot mai mari, iar cele mai îndepărtate devin tot mai mici, rămân doar bătrânii, bunicii şi, aşa cum spunea cineva chiar de la Budurleni, când am fost acolo, că abia aştepta să vină vara să mai asculte un scâncet de copil, de nepot, pe uliţele satului.

         Rep.: - Să ştiţi că aţi atins o problemă pe care trebuie s-o recunoaştem cu toţii pentru că ea există. Deşi este un protopopiat foarte generos, micile cătune, micile sate încet-încet se sting şi rămân doar bătrânii. Una din cauze este faptul că tinerii pleacă în străinătate. Ce să facem ca să-i aducem acasă? Ce să le spunem, ce să le oferim? Foarte mulţi pleacă din cauze economice, din nevoile personale, dar poate că noi, ca societate, trebuie să facem ceva. De undeva trebuie să începem.

         Protopop Alexandru Vidican: - Noi ne dorim, şi Înaltpreasfinţitul face, de fiecare dată, apel ca să se întoarcă tinerii în ţară. Pentru că, deşi e o expresie pe care de câte ori ne-o spune ne atenţionează că ne-a mai spus-o de o sută de ori, dar pe care o mai spune şi acum: măcar trei copii: unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru ţară şi neam. Odată, vedem, statistic, că mai mulţi copii s-au născut în Diaspora decât în satele noastre. Şi avem, tot la zona de Câmpie mă refer, sate în care mai avem 7-10 familii. Nu există economie, tinerii se duc, nu mai stau cu sapa pe umăr, nici cu coasa, pentru că se duc să câştige ceva mai bine decât aici. Noi ne dorim, şi rămânem cu dorinţa şi cu rugăciunea: Întoarce-i, Doamne, înapoi pe părinţii care, iată, aproape închid ochii de dorul copiilor. Cealaltă parte, materială, ar trebui s-o facă cei care au în mână legile, justiţie şi bunul mers al unei naţiuni, pentru că altfel ne împrăştiem. Imediat după 90 au plecat tinerii şi s-au înfiinţat parohii în Diaspora. De exemplu, în partea de nord a Europei, unde Preasfinţitul Macarie spunea că a aflat în urmă cu vreo 15 ani trei parohii, iar acum sunt 60 de parohii. Adică, românii se duc, dar limba şi credinţa o duc cu ei. Şi atunci mă gândeam că, dacă statul ar fi făcut ceva, după 10-20 de ani, să se întoarcă tinerii înapoi, aproape că nu mai rămâneau prea mulţi români în străinătate. Or acum, generaţia a doua, părinţii, chiar dacă vor mai veni, copiii născuţi acolo, cu şcoli în străinătate, cu prietenii şi căsătorii acolo au mai puţine şanse să vină definitiv. Şi rămâne totul dorinţa bunicilor de a-i mai vedea acasă pe nepoţii care, aproape de multe ori, nu mai ştiu limba română. Am fost la o comunitate în Spania, în urmă cu câţiva ani, poate chiar cu ocazia Centenarului. La Biserica în care am slujit atunci, închiriată de la cultul evanghelic sau catolic,  s-au adunat sute de credincioşi, cei mai mulţi, într-adevăr, erau din părţile noastre, de aceea am şi mers în zona respectivă, în sudul Spaniei. Şi, atât de frumos au cântat românii noştri acolo, parcă n-ar fi cântat niciodată atât de frumos la ei în ţară, pentru că sentimentul de minoritate te uneşte şi mai mult. Unde nu au Biserică merg zeci de kilometri. Acasă, uneori parcă te deranjează chiar şi clopotul că este lângă tine şi amâni să mergi la Biserică doar duminica viitoare. Văzând lacrimile în ochii celor prezenţi mi-a venit în minte, chiar atunci, pentru că Dumnezeu ne şi inspiră, un cântec pe care nici acum nu ştiu cine l-a compus, dar am reţinut versurile: „Du-te, dorule, cu bine,/ La părinţii mei din sat,/ Du-le numai gânduri bune/ Că de ei eu n-am uitat./ De-i vedea plângând pe mama/ Lângă vatră în pridvor,/ Şterge-i ochii cu năframa/ Că de ea mi-e tare dor./ De-i vedea plângând pe tata,/ Pe cărare la izvor,/ Suferinţa i-o alină,/ Spune-i că de el mi-e dor”. Şi dorul de părinţi, şi dorul de ţară cred că inundă sufletele românilor noştri.

         Rep.: - Ne găsim într-un an pe care Patriarhia Română îl dedică şi l-a numit Anul Omagial al Pastoraţiei Persoanelor Vârstnice, a bunicilor rămaşi acasă, dar şi Anul comemorativ al cântăreţilor bisericeşti. Vă rog să transmiteţi un mesaj bunicilor rămaşi acasă care, poate că au rămas singuri, dar poate că au rămas cu nepoţi în grijă. Un cuvânt de îmbărbătare din partea dumneavoastră ar fi binevenit.

         Protopop Alexandru Vidican: - Cred că bunicii ar trebuie să fie ca bastioanele, ca şi stâncile neclintite. Ei trebuie să rămână acasă, aşa cum o fac foarte mulţi şi, dacă este nevoie, să-şi ţină, precum cloşca sub aripi, nepoţii. Şi o altă grijă mare este să-i şi educe în spiritul românesc şi creştin. Părinţii, ştim, s-au dus pentru un trai mai bun, tot pentru copii, e adevărat. Dar bunicii sunt acum de mare preţ când trebuie să-şi îngrijească nepoţii. Şi o fac cu toată dragostea. Noi, în predicile noastre, mai ales în acest an, în întâlnirile noastre colegiale, în cercurile pastorale pe care le avem în protopopiat, avem această temă aproape la fiecare cerc pastoral, pentru că atunci când ne întâlnim la Biserică cu ocazia cercurilor, sunt şi părinţi şi, mai ales, sunt bunici care abia aşteaptă să vină un concediu, să vină o vacanţă, copiii să-şi vadă părinţii şi părinţii-bunici să-şi vadă copiii. Este o dorinţă extraordinară, ca o rugăciune fierbinte adresată lui Dumnezeu. Mergând cu Sfânta Cruce în casele creştinilor noştri întrebăm: „Ce fac copiii? Ce fac nepoţii?” Şi oarecum se amăgesc spunând că peste tot e pământul lui Dumnezeu, că le este bine şi acolo, dar o spun printre lacrimi. Deci, bunicii să rămână nemuritori.

         Rep.: - Este binecunoscută implicarea dumneavoastră, părinte protopop, de-a lungul timpului, în încurajarea oricăror activităţi de sprijin comunitar, a bătrânilor şi copiilor, al familiilor cu nevoi speciale. Ce trebuie să înţelegem noi atunci când vedem semeni de-ai noştri în necaz, în nevoi, pentru că eu cred că întotdeauna este un mesaj dincolo de ceea ce vedem atunci când întâlnim asemenea situaţii.

         Protopop Alexandru Vidican: - Putem fi în două situaţii: fie judecători, fie miluitori. Noi, ca Biserică, nu suntem judecători, suntem miluitori. Dacă putem, îi ajutăm. Am descoperit şi la tot pasul descoperim oameni necăjiţi. O comunitate de creştini de-ai noştri care stau în 3-4 colibe, nu apartamente. I-am descoperit în Pădurea Codrişor şi m-a emoţionat foarte mult felul în care trăiau acei oameni. Ei nu erau nemulţumiţi. Spuneau că cel puţin acolo găsesc nişte lemne, îşi fac foc... După aceea au fost mutaţi la Viişoara, în apropiere de Bistriţa, iar acolo şi-au făcut tot nişte colibe, chiar la umbra blocurilor ANL de la Viişoara. Ştiindu-i din Pădurea Codrişor, m-am dus până la ei. Este o familie cu 11 copii. Acum revin: ori suntem judecători – de ce sunt atâţia dacă nu le pot asigura un trai decent?; ori îi ajutăm. Nu-i încurajăm nici la lene, nici la neînvăţat ci, dimpotrivă, îi îndemnăm să meargă copiii la şcoală neapărat, pentru că sunt acolo, în acea comunitate în care am fost, oameni care nu ştiu nici să citească, n-au nicio clasă. E o altă generaţie. Dar copiii, care acum sunt atât de mărunţei, pe care-i iau în braţe ori de câte ori mă duc acolo, fug la mine să-i iau în braţe. Cred că de asta se bucură mai mult decât de alimentele pe care le duc, şi toate celelalte. Săptămâna trecută le-am dus un frigider de aproape 2 m, să poată pune ceea ce primesc de la alţii, dar cu condiţia ca cei maturi să meargă la lucru, iar copiii neapărat să meargă la şcoală. Îi ajutăm cât putem pentru că suntem părinţi, suntem preoţi. Ţin minte că, chiar în ziua de Paşti, anul acesta, după Sfânta Liturghie, mi-am luat nepoţii în maşină, pe toţi patru şi, cu portbagajul plin, ne-am dus acolo să vadă şi ei cum trăiesc alţi copii, adică să fie şi ei sensibili la nevoile altor copii. Astfel, fiecare putem să ajutăm. Noi avem modelul Mântuitorului, avem pilda Samarineanului milostiv, pentru că nu ne uităm la faţa omului, la  ce culoare are, ci dacă trebuie ajutat, îl ajutăm cât putem noi. Prin munca lor, prin voinţa lor, prin dorinţa lor, trebuie şi ei să se ajute şi Dumnezeu să le poarte şi lor de grijă. Copilul acela e un suflet, cât ar fi de mic, cât ar fi de mărişor. Când îi vezi zâmbetul, dacă l-ai spăla şi l-ai aranja puţin, ar fi un prinţişor. Toţi sunt copii, toţi sunt chipul lui Dumnezeu, de aceea trebuie să-i iubim, pentru că sunt copiii noştri, sunt fraţii noştri.

         Rep.: - De câteva ori aţi subliniat şi aţi spus: să-şi trimită copiii neapărat la şcoală. Trăim într-o lume în care foarte mulţi tineri aud spunându-se că şcoala nu este chiar atât de importantă în zilele noastre. Zilele trecute, un părinte îmi vorbea despre singurătatea lumii online, că se încurajează foarte mult online-ul însă se pierde legătura. Cât de importantă este şcoala, cât de importantă este cartea?

         Protopop Alexandru Vidican: - Este foarte importantă pentru că este lumină. Ori lumina, singurul din istorie care s-a autointitulat „Eu sunt lumina lumii” este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea, lumina trebuie să ne apropie şi mai mult de Dumnezeu şi Dumnezeu, care este lumină şi iubire, să ne ridice la El. Citând pe pedagogul Homerius care spune: „Copilul neînvăţat, dar care are toate bunătăţile, este ca şi un purcelaş îngrăşat cu tărâţe”. Adică, trebuie cunoştinţe pentru că numai cunoştinţele, numai cartea, numai cultura te poate elibera din sclavia necunoştinţei şi a sărăciei.

         Rep.: - Vreau să vă întreb ce pasiuni aveţi?

         Protopop Alexandru Vidican: - Îmi place să şofez mult. Aş merge zi şi noapte. De aceea, şi când merg pe teren, mă duc de unul singur. Îmi place să merg, să admir peisajul, să ajung să vorbesc cu oamenii. Nu sunt obosit niciodată. Îmi place ceea ce fac. Este o pasiune care mi-a plăcut întotdeauna şi, sigur, când timpul ne permite, pe lângă administraţie, mai citim, mai scriem câteva cărţi, punem pe paginile cărţilor gândurile, impresiile, ca să nu trăim degeaba.

         Rep.: - V-am auzit spunând că „Nimic nu-ţi umple sufletul mai mult decât pacea cu fraţii”. În ziua de azi, foarte mulţi fraţi sunt încleştaţi în conflicte. Câteva sfaturi din partea dumneavoastră despre răbdare, despre răbdarea pe care trebuie s-o avem unii cu alţii într-o lume atât de zbuciumată.

         Protopop Alexandru Vidican: - Într-o lume secularizată, într-adevăr, este mare lipsă de această virtute, de această calitate care este răbdarea şi de pacea dintre oameni. Pacea lăuntrică n-o putem cumpăra ca pe o marfă de pe raft. Dacă avem mulţumire, dacă avem pace şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu şi cu fraţii, în mod deosebit, pentru că spune Sfânta Scriptură: „Cât de bine şi de frumos este să locuiască fraţii împreună”. Chiar dacă aproape ar fi departe acum, un frate fiind în Spania şi altul în România. Dar chiar şi în condiţiile actuale ale tehnicii moderne putem trăi în pace şi armonie cu fraţii, putem trăi în pace şi armonie cu vecinii. Foarte mulţi, pentru o palmă de pământ ajung fie la închisoare, fie în pământ. Or, ştim povestea acelui rus care spunea cât pământ îi trebuie unui om: A alergat de dimineaţa până seara, iar seara a uitat să se întoarcă, obosit, a căzut şi a spus: Dă-mi doi metri de pământ pentru că atâta are, de fapt, un om”. Pacea rămâne cel mai bun preţ. Multe lucruri dor fizic pe oameni, dar cel mai dureros este când suferă de lipsa iubirii dintre fraţi. Lipsa iubirii dintre părinţi şi copii este şi mai dureroasă. Sunt părinţi care îmi spun că nu au vorbit cu copiii lor de 4-5 ani. Unii chiar din oraş, trec unii pe lângă alţii şi nu se opresc. Şi atunci este dureros. Deci, pacea şi armonia este darul lui Dumnezeu. Dar, aşa cum spuneam, Dumnezeu nu face ceea ce trebuie să facă omul. Dumnezeu pune harul peste munca noastră, dar dacă am fi mai înţelepţi atunci toţi oamenii ar fi mai fericiţi. Dumnezeu vrea ca toţi să fim fericiţi, dar aşteaptă şi propria contribuţie la propria fericire. Divorţurile sunt aproape la ordinea zilei. Trimitem săptămânal cereri către Înaltpreasfinţitul ca să aprobe divorţul religios din diferite motive. Dar este dureros când vin să facă cererea şi îi întreb cum îşi împart copilaşii. Aici este problema, că ne afectează şi ne bate la poarta sufletului. Mulţi nu spun nimic, se întorc cu lacrimi în ochi, foarte mulţi renunţă, mulţi se duc pe drumul lor înainte pentru că nu mai contează sentimentele ci banii, de multe ori, şi bunăstarea.

         Rep.: - Spuneaţi că „Dumnezeu pune harul...”. Şi aţi mai spus aşa: „Mi-ar place să cred că suntem frunze care, în apropierea dumneavoastră, cu parfum de trandafiri, ne simţim mai utili, mai plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor”. Vă simţiţi extraordinar în preajma oamenilor, în mijlocul Bisericii?

         Protopop Alexandru Vidican: - Raiul începe de pe pământ. Dacă oamenii s-ar iubi mai mult ar fi o pregustare a raiului. În Biserică mă simt, cu adevărat, ca într-un colţ de rai. Când vin, fie la spovedanie, fie la rugăciune şi-i ţin la pieptul meu, simt cum plâng. De asta fac aşa pentru că se simt atât de descătuşaţi să-şi golească traista sufletului încât ieşind afară să spună: dacă aş avea aripi, aş putea zbura, aşa de uşor mă simt. Dar pentru asta trebuie să avem răbdare şi noi, preoţii, dar şi credincioşii care vin la noi ca la doctorul sufletelor, cu toate problemele duhovniceşti şi sufleteşti pe care le au.

         Rep.: - 26 de ai i-aţi păstorit pe credincioşii din Parohia Livezile şi de peste 16 ani slujiţi la Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din oraşul Imnului Naţional, iar de aproape 22 de ani sunteţi protopop. Aţi fost născut pentru această misiune. O viaţă, o carieră care poate fi pentru oricine un model. Vă mulţumesc sincer.

         Protopop Alexandru Vidican: - Vă mulţumesc şi eu.        

Interviul poate fi ascultat audio la adresa: https://radiorenasterea.ro/un-om-care-si-a-dedicat-viata-bisericii-comunitatii-si-familiei-pr-protopop-alexandru-vidican/