POEZIA, CA PARADOX

Un capitol important al esteticii literare este estetica limbii, care înseamnă cercetarea virtualităţilor estetice ale ale materiei folosite de arta poetului. Poetul, mai mult ca oricare artist, este obligat să lupte cu materia destinată craţiei sale, iar limba se numără printre cele mai improprii materii artistice. Tonul cu care vorbim, adică acompaniamentul melodic al graiului, este mai puţin pronunţat la oamenii educaţi, iar în proasta creştere a cuiva, vulgaritatea moravurilor transpare în gesticulaţia abundentă şi în tonul prea accentuat al vorbirii sale. Popoarele cu un grad mai înalt de civilizaţie, ca şi cercurile sociale mai distinse, oferă impresia unei sobrietăţi mai mari în vorbire, acest efect venind şi din atenuarea elementului melodic al graiului.

Poetul lucrează o materie în care virtualităţile estetice se află într-o formaţie de descreştere fatală. Funcţia intelectuală şi practic activă este superioară aceleia poetic-sugestive, limba fiind făcută pentru a transmite avertismente şi pentru a comunica şi a recepţiona informaţia necesară orientării practice, şi tocmai cu mijloacele create de aceste nevoi, poetul trebuie să construiască. Culoarea, forma, sunetul muzical nu intră, cum intră cuvintele limbii, în constelaţii spirituale antagoniste, acestea, adică forma, culoarea, sunetul muzical rămân, în primul rând, mijloace ale expresiei artistice şi nu influenţează caracterul. Doar poetul luptă cu uscăciunea termenilor, cu vulgaritatea şi miile de asociaţii pe care viaţa limbii le culege în drumul său. Limba este o materie în atâtea chipuri improprie, însă poetul o face plastică pentru scopurile sale şi tocmai aceasta alcătuieşte paradoxul însă şi victoria minunată a poeziei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5