Poeţii întineresc, rămân tot timpul nişte mari copii

Poeţii lumii sunt nişte cârcotaşi. Ei ştiu că sunt atemporali, că fac parte din geniul celor puţini şi aleşi, din neamul nemuritorilor. Destinul poeţilor este unul isusian.
De aceea, cum spunea Nichita: Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală...
Deci, nici vârstă! Şi mai ales una biologică. Metabolismul artistic, al poeţilor nu se înscrie în standardele biologice ale vieţii, evoluând de la naştere ca o săgeată otrăvită dar nu către moarte.
Astfel că, poeţii nu au vârstă. Timpul lor nu se măsoară ca şi timpul oamenilor obişnuiţi. Ei sunt scoşi din tiparele biologicului animal, terestru, de către, parcă, o pronie divină, nonterestră. Timpul în cazul lor poate fi şi reversibil. Deci, poeţii, ca şi cristalele, nu îmbătrânesc pe Terra. Concluzia e că poeţii reprezintă viitorul prototip al oamenilor terrieni, oamenii de cristal, oamenii cosmici de siliciu şi nu de cărbune carbon.
Poeţii întineresc, rămân tot timpul nişte mari copii, având acces toată viaţa la împăraţii cerului, cosmosului.
La mulţi ani, Melania Cuc!
Alexandru Cristian Miloş