Poeme de Lidia Zadeh

ARMURA

 

Nici festivitățile nu mai sunt ce erau odată

 

Îmi apăr poemele trudite

Cu

O armură a nemuririi

Și

Cu o cămașă de inuri proaspete

Și cu un vis neprihănit 

 

De frica hoților de cuvinte 

Și a falsificatorilor de frumos 

Sau 

De frica unei virgule puse aiurea

Și ce dacă?

 

Șterg de praf armura așteptării poemului

Un semn al mirării neclintit se uită la mine

Printr-o lupă zgâriată

Oare câte cuvinte sunt necesare

Pentru a descrie fericirea 

 

Un plâns ca o nădușeală îmi intră în ochi

 

 

 

BOA

 

Boa constrictor îmi sugrumă poemele

Ca o virgulă inutilă pe care 

Uit mereu să o pun

 

Ultimul poem s-a zbătut

Întors cu fața la perete

Până a muțit

 

Doar cicatricile în formă de paranteze

La fel de inutile și de necredibile

Îi deslușesc șoaptele înăbușite 

Și semnele de întrebare

 

Zadarnicul vibrează prin mâna care ține creionul

 

Mă uit la virgula mea

Cu nepăsare

Și cu privirea șarpelui

Care domnește colac peste poem

 

Apoi închid ochii 

Și

Adun în andrele o hlizire

Cât o lume

Plină de venin 

 

 

 

 

DIMINEȚILE

 

Fiecare dimineață e statornică în felul ei

Pe umerii noștri apasă prăbușirile de noapte Fără să ne ceară voie

Așa că

Astăzi o să ne sărutăm uscat și o să mă atingi Ca pe un clopot vechi

Dintr-o turlă a nimănui 

 

Statistic vorbind dragostea durează trei ani

Iar moartea ceva mai mult

 

Dă-mi mâinile tale aspre 

Și lasă-mă să-ți alung incertitudinile

Speranțele sunt aproape un sacrificiu 

 

Și ce dacă nu te mai iubesc?

 

Dincolo de tine este un orizont 

Al chemării albe 

 

Nu cerceta cititorule...pasiunile dor 

 

Despre iubire

 

 

 

JUMĂTĂȚI 

 

Niciodată nu mi-au plăcut 

Răspunsurile pe jumătate

 

Și nici jumătățile de speranță

 

Oamenii tăcuți au mințile zgomotoase 

Și oamenii zgomotoși

Au mințile tăcute, prinse într-un cerc

Ca o închisoare a unei lumi 

Fără început și fără sfârșit 

 

Nimeni nu știe ce se întâmplă 

Pe frontul de nord 

 

Asta este o altă discuție 

Adevărul nu are jumătate de măsură

 

Cât har atâta penitență

 

 

 

ȚINTA 

 

Retrage-te dar nu te preda

Încă un învins nu este o noutate 

Așa cum încă un nebun nu este tocmai o lebădă

pe un mal fără lac

 

Nu cerși îndurare și nu te ascunde 

În fumul pipei ca într-o iluzie de prost gust

 

Chiar dacă ții în mână un bumerang 

Și ești 

Încolțit de o haită la vedere

Poți să arunci cu săgețile 

De o mie de ori 

Înspre mine

 

Trebuie să riști

Numai așa vei simți că trăiești

Lovindu-mă ca un înfrânt 

 

Sunt o țintă vie 

 

 

 

DIAMANT

 

Stăteam cu poetul în casă

Și cu miezul de noapte

Un înger ne tot dădea târcoale 

Fără să știu dacă era îngerul vieții 

Sau al morții

Sau al războiului rece

 

Ne scriam versuri despre arta căderii 

Fără să știm de unde începe 

Și unde se termină extazul clipei 

Cu mai multe fețe

 

Ca un diamant

În care se ascund 

Oglinda

Și sufletul pierdut

La un joc

De cărți 

 

Stăteam la masă cu poetul 

Și amândoi plângeam 

 

 

 

 

LACRIMI

 

Fiecare purta asupra lui

Umbra aproapelui

Foamea și setea

Ca pe niște spaime savante

Din cămara cu cerul legat la gură

 

Un șir de lacrimi aștepta cuviincios

Petrecerea devoratorilor de orice 

Și de-atâtea lacrimi nefericite

Lentila unei nopți pribegea 

Prin pădurea fără vise

 

Acolo fiecare umbră 

Era un nimeni 

Dintr-un incubator de nimic

 

Fiecare nimic era o retină

Incoloră 

 

Și fiecare ochi își făcea cu ochiul

În oglinda lacrimii nesărate 

 

Visele se țuguiau într-o inocență albă

 

Între lehamite și mânie 

Era vorba doar de un pas

 

Ca la un joc de poker