Pe ultimul drum, cu Domnul IISUS în cetatea Ierihonului (3)

„Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi.” –explică cerescul oaspete celor de faţă din casa vameşului Zacheu. IISUS indică aici clar că este „Fiul Omului ce vine pe norii cerului”din impresionanta profeţie a proorocului Daniel (7.13) .( „IISUS este aşadar o persoană divină”- explică şi Gerhard Mayer). Aşadar, trebuia să se înţeleagă că există două etape în instaurarea Împărăţiei lu Dumnezeu: Sarcina prezentă pentru Mesia nu este judecata lumii, ci să caute pe cei pierduţi, să-i salveze de judecata ce are să vină la sfârşit de vremuri. Şi cum să-i salveze? Prin credinţa în IISUS, care vine să ridice prin jertfa Sa păcatul lumii. În schimb, evreimea aştepta pe loc instaurarea unei conduceri mesianice, care să le dea belşug material şi chiar să facă din ei, „poporul ales”, stăpâni peste celelalte neamuri, eventual peste asupritorii romani. Puţin şi sărăcăcios lucru voiau!
Tocmai răspunzând acestor deşrte aşteptări, Domnul IISUS le spune o fascinantă parabolă, la misterul căreia nu am încetat să mă gândesc până azi şi pe care o propun cu drag domniilor voastre.
„IISUS le-a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu avea să se arate de îndată-spune Sf Ev Luca. Deci a zis: =Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să ia împărăţia şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece mine (moneda egală cu 100 de drahme, iar o drahmă era plata obişnuită a unei zile de lucru-n.n.) şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce. Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis după el solie, să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.”
E sigur că „omul de neam mare” este IISUS şi că vorbeşte despre sine. „Plecarea într-o călătorie” semnifică patima Sa, părăsirea lumii şi înălţarea la cer. „Ţara îndepărtată” este locul unde sălăşluieşte Dumnezeirea, ”în lumină neapropiată” ( cum se exprmă Sf. Ap. Pavel), tronul Părintelui celest. Domnia pe care o ia este ceea ce exprimă cuvintele pe care le-a spus ucenicilor după slăvita Sa Înviere: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ...” ori cum se exprimă acelaşi Pavel din Tars: „ ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece: al celor de sus , al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt.”
Înainte de plecare, stăpânul „de neam mare” cheamă pe zece din robii săi şi le dă spre neguţătorie zece mine. El are mulţi robi (întreaga omenire), dar cheamă doar pe aleşii săi, care sunt ucenicii, viitori apostoli şi descendenţii lor prin veacuri- episcopi şi preoţi- iar minele sunt daruri cereşti spre mântuirea oamenilor. Dacă vrem şi mai exact, sunt cele Şapte Taine ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtăşirea euharistică, Preoţia, Căsătoria, Sf.Maslu).