Pe o corabie în furtună

Era noapte şi valuri năprasnice se ridicau la înălţimi ameţitoare, lovind corabia, ce părea o sărmană coajă de nucă. Pasgerii stăteau în cabine speriaţi ca-n ceasul morţii. La furtuna uraganică se adăuga noaptea fără lună, abia stelele licărind a nădejde foarte depărtată. În cabină, căpitanul şi cârmaciul se străduiau din răsputeri să ţină corabia pe cursul bun, deşi cu riscuri continue. Soţia căpitanului, care, speriată, venise în cabină lângă soţul ei ieşi din tăcerea sa şi-l întrebă:

-Dragul meu, tu, care eşti creştin atât de credincios, cum îţi explici că suntem într-o aşa primejdie din care mă tem că nu vom scăpa?

Atunci, căpitanul scoase sabia şi o îndreptă spre pieptul femeii:

-Ţi-e frică?

-Nu.

-De ce nu ţi-e frică?

-Fiindcă ştiu că mă iubeşti şi nu mi-ai face vreun rău, zise ea zâmbitoare.

Căpitanul puse sabia în teacă şi apoi o privi gânditor:

-Iată, aşa face Dumnezeu adesea cu noi. Ne pune în faţă o încercare, sabia unei primejdii, dar nu pentru a ne nimici, findcă El ne iubeşte cu o dragoste dumnezeiască. Trecem prin atâtea încercări şi ieşim mai puternici, având credinţa că El e Stăpânul nostru cel milostiv. El te iubeşte mai mult decât sunt eu în stare. El ne va ajuta să ieşim cu bine şi din grozava furtună ce ne ameninţă astăzi.

Peste un ceas, răsărea luna cu pletele-I blonde din întinsul oceanului, de parcă nimic nu fusese înainte.