Paradigma învăţământului centrat pe elev

Transformările profunde ce se petrec în societatea contemporană impun instituţiei şcolare noi exigenţe de pregătire a tinerei generaţii. Asumându-şi responsabilităţile de formare a cetăţenilor, şcoala se vede nevoită să se adapteze mereu, prin proiecte curriculare novatoare, rapidelor schimbări economice şi sociale, care influenţează hotărâtor concepţia privind rolul sistemului de învăţământ.

Până nu demult se considera că obiectivul prioritar al învăţământului ar consta în instruirea sau transmiterea de cunoştinţe de la profesor spre elevi. Într-o asemenea optică învăţarea se rezumă la înregistrarea, păstrarea şi reproducerea unor cunoştinţe, pe care profesorul le consideră necesare pentru cultura lor generală. Gândirea şi acţiunea elevilor erau direcţionate şi dirijate în mod riguros din exterior. Activitatea instructiv-educativă era una de tip ,,predică-interogatoriu”.Nu se încuraja cercetarea şi descoperirea, ci veşnicul exerciţiu reproductiv. Experienţa de viaţă a elevilor şi cotidianul concret erau ignorate. Filosofia învăţământului românesc din ultimele decenii se caracteriza îndeosebi prin: autocentrare, autosuficienţă, intelectualism, autoritarism, hiperierarhizare, hipercentralizare, depersonalizare, conservatorism şi inegalitate de şanse.

În învăţământul tradiţional temele erau mai importante decât dezvoltarea persoanei, programa mai importantă decât elevii, cunoştinţele abstracte mai importante decât cele aplicative, abilităţile teoretico-discursive mai importante decât cele comportamentale, informarea mai importantă decât formarea. Informaţionalul, transmiterea şi acumularea de cunoştinţe reprezentau centrul instruirii.

În atenţia depăşirii unei asemenea abordări unilaterale, învăţământul modern şi-a îndreptat atenţia spre învăţarea elevilor, priviţi ca subiecţi activi ai propriei lor formări.Punctul de vedere adoptat astăzi proclamă ,,primatul învăţării elevilor în raport cu predarea profesorului”.

Schimbarea priorităţilor în domeniul obiectivelor a impus şi o deplasare a rolului central atribuit de obicei profesorului spre elev, considerându-se că ,,învăţământul este mult mai eficient dacă este centrat pe elev şi pe activitatea sa”. Are loc o transformare radicală a modelului instructiv-educativ, centrat acum pe rezultate. Modelul centrat pe profesor vede în transferul de informaţii scopul principal al învăţământului; cel centrat pe învăţarea activă a elevului pune accentul pe achiziţia de competenţe, pe asimilarea şi utilizarea de cunoştinţe, cât şi pe dorinţa de a continua să înveţe pe toată durata vieţii. Obiectivele urmărite de către profesor, în şcoala tradiţională, se limitau la transmiterea unui volum cât mai mare de cunoştinţe elaborate şi a unor procedee determinate de operare, solicitându-le elevilor o activitate mintală de memorare, reproducere şi imitare. Se acorda o importanţă excesivă predării rigide, care nu permitea elevilor să intervină, să aibă iniţiative sau să adere la alte opinii.

Învăţământul modern pune accentul pe latura formativă a învăţării, preocupându-se de identificarea unor modalităţi eficiente de organizare şi îndrumare a activităţii elevilor. În locul unui învăţământ verbalist şi pasiv, bazat pe transmiterea şi receptarea unor cunoştinţe elaborate se promovează ideea de efort personal, adică de a-l pune pe elev în contact direct cu sursa de informare, îndemnându-l la căutări, explorări, cercetări care să-l conducă la redescoperirea adevărului pe cât posibil prin forţe proprii. Învăţarea devine astfel o experienţă esenţialmente personală. Învăţământul modern aduce în centrul atenţiei elevul, cu particularităţile, trebuinţele şi interesele sale. O asemenea abordare aduce schimbări de fond în predarea disciplinelor şcolare. Profesorul devine organizatorul unor experienţe de învăţare relevante, creând un mediu educaţional care încurajează motivaţia intrinsecă, angajarea elevilor şi interacţiunea pozitivă. A preda nu înseamnă să procedezi în aşa fel încât anumite conţinuturi să se întipărească în memoria unui elev pasiv, dar receptiv, ci, mai ales, să-l înveţi pe acesta să participe activ la procesul didactic. Profesorul stimulează, organizează, îndrumă experienţele de învăţare ale elevilor, încurajaţi să aibă iniţiative şi curaj de a acţiona. Se realizează trecerea de la învăţarea perceptivă, relativ pasivă, la învăţarea activă, al cărui randament este considerabil mai mare.

Astăzi, învăţarea tinde, din ce în ce mai mult, să devină anticipativă. Caută soluţii supravieţuirii pe termen lung în vremuri de discontinuitate, de schimbări rapide şi esenţiale. În acest context, sensul învăţării trece de la ,,ce învăţăm?” la ,,cum învăţăm?”, la asigurarea acelor instrumente şi mecanisme care să-l ajute pe elev ,,să înveţe cum să înveţe”.

Învăţarea novatoare trebuie să fie participativă, la toate nivelurile. Şcoala modernă nu mai este posibilă fără implicarea şi participarea activă a elevului care trebuie să devină un partener motivat şi avizat al procesului de învăţare. Democratizarea relaţiei cu elevul este nu doar un act de deontologie profesională, ci o dimensiune necesară a unui real proces de reformă.

În faţa tuturor provocărilor societăţii moderne, învăţământul şi, prin el, tehnicile şi strategiile de învăţare trebuie să depăşească tendinţa de enciclopedism, de cunoaştere exhaustivă sau de simplă reproducere a unor informaţii îndelung memorate. Învăţării de tip enciclopedic trebuie să-i contrapunem o cultură a acţiunii contextualizate, memorării excesive să-i răspundem cu tehnici de argumentare, gândirii reproductive şi informaţiei ,,de-a gata” să le opunem gândirea critică, pozitivă şi constructivă. De la paradigma piagetiană a ,,îndopării cu cunoştinţe” tranzităm spre un învăţământ centrat pe participare şi pe dezvoltarea funcţiilor cognitive cu scopul ameliorării rezultatelor. Este vorba de un continuum ce merge de la învăţământul tradiţional axat pe paradigma transmiterii la ,,un învăţământ care se ambiţionează să favorizeze dezvoltarea gândirii, a facultăţilor de dobândire şi folosire a cunoştinţelor, de creaţie în cunoaştere la toate vârstele, ori unul focalizat pe dezvoltarea capacităţilor de a face faţă situaţiilor noi de învăţare sau de viaţă.