Olimpiu Nuşfelean: A început școala, cine e cu fala?

A început – iarăși – școala, ca într-un etern… început. Cu bucuria elevilor de a reveni pe băncile de studiu, între colegi. Cu bucuria unor părinți de a-și vedea copiii „școlari”. Manifestare a spiritului tînăr. Care dă prilejul unui vînticel de ocazie să umfle penele din coifurile cu care se dau mari autoritățile. A început școala odată cu începerea unei „noi” reforme în învățămînt. O reformă de fapt continuă, care se opintește să se ridice de la pămînt cu fiecare nou an școlar, cu fiecare nou ciclu electoral, cu fiecare nouă echipă guvernamentală sau ministerială… O reformă care i-a condus spre pensie pe alte și alte valuri de profesori, tușind și hîrîind din toți plămînii. E vorba de plămînii reformei, nu ai profesorilor. Profesori ieșiți la pensie cu multe iluzii (didactice) pierdute. Intrați însă în școală, oare elevii vor ieși de pe băncile ei destul de școliți?
A venit școala, cu aceleași probleme puse în chenar de presă: unități de învățămînt fără aviz sanitar, neigienizate sau igienizate în fugă, wc-uri în curte… Dar oficialii sînt optimiști: au reformat învățământul, desființînd trimestrele sau semestrele, scoțînd tezele, schimbînd sistemul de notare. Manualele alternative rămîn la latitudinea de folosință a profesorilor, profesorii rămîn prinși în sistem, oricît de inventivi ar încerca să fie. Nu intru în amănunte. Povestea wc-urilor din curtea școlilor este una care se repetă la fiecare început de an școlar. Ea are un rost, secret, bine definit: toate relele din învățămînt cad în seama ei și oamenii nu se mai gîndesc la catastrofele (reformiste) în care cade mereu învățămîntul nostru. La fiecare început de an școlar ne plîngem – cu tot felul de lacrimi – că avem școli cu wc-uri în curte și nu că învățămîntul merge prost, în defavoarea elevilor și a poporului din care aceștia fac parte. Avem olimpici – spre fericirea tuturor – dar ce-i învățăm pe elevii care nu merg la olimpiade? Pentru că ambiția de popor deștept nu prea funcționează la noi. Poate la băieții deștepți, dar aceștia nu dau doi bani, nici ei!, pe școala românească.
Nu știu ce poate ieși din actuale reformă, clamată cu ardoare de ministrul de resort. Fiecare nouă încercare de reformă dezactivează încercările precedente. Nu mai înțelegi nimic. Nu există un fir roșu al căutărilor, nici un progres sau o viziune unitară. Petice aplicate pe un balon enorm și imprecis, ce pierde tot mai mult suflu. Ne putem întreba dacă mai ținem la unitate de notare a elevilor, la măsurarea unui progres în studiu, la ritmicitate, la mobilizarea elevilor pentru reușite constante… O notare „anuală” e prea vagă pentru măsurarea unui progres constant în studiu. Se vor baza profesorii pe evaluările periodice din ciclurile de învățămînt, care sînt prea puțin flexibile, prea puțin relaționate cu specificul personalității fiecărui elev? Într-o societate care se laudă că pune accent pe „individualitatea” persoanei, școala acționează puternic în direcția „standardizării” individului, a indivizilor, după un principiu care ar suna cam așa: „Toți în aceeași oală!” În aceeași oală electorală?...
Întrebat de un reporter ce părere are despre noile schimbări din școala pe care o urmează, un elev spunea – părere împărtășită de alți elevi sau părinți – că nu are nici o părere, nu știe dacă e de bine sau de rău, așteaptă să treacă anul școlar ca să-și formeze o părere. Răspunsul său este important, grav și firesc. Să treacă anul școlar… Deci se consideră prins într-un experiment, așa cum am fost nu de mult prinși cu toții în experimentul vaccinurilor anticovid. Elevul intră în anul de învățămînt discret debusolat. Parcursul său școlar va fi validat sau nu la sfîrșit de an școlar. Grea încercare pentru elevi și părinți, chiar dacă nu conștientizează toți situația în care sînt aruncați. Și mai e ceva: elevul așteaptă finalul de an ca să vadă dacă e bine sau nu „cum învață”. Nu are încredere în spusele autorităților, care fac afirmații grandilocvente, potrivit cărora începem școala fericiți prin reforma pusă în operă. Nu, elevul nu crede în ceea ce i se spune, nu cred în reformă, își joacă anul școlar la ruletă. Care va fi cum va da Cel de Sus…
Dacă urmărești atent mersul reformelor din învățămînt, poți constata că toate puseurile reformiste (nu poți vorbi de o reformă reală și unitară) s-au încleștat mai mult pe o „destructurare” a învățămîntului „vechi”, tradițional, prin tot felul de chichițe pasagere, care n-au făcut decît să taie, poate definitiv, suflul ce mai anima procesul de învățare. O destructurare a ceva consolidat, fără să se pună la loc ceva temeinic. Lucrurile au fost ținute pe o linie de plutire de suflul/ sufletul unor profesori și de dorința de învățare a unor copii, de inspirația managerială a unor directori. Dar Sistemul încă nu a învățat ce și cum să-i învețe pe elevii de care trebuie să dea seamă.
La început de an școlar trebui să fim cu toții mîndri de ce le putem oferii tinerilor pentru a se pregăti pentru viață, pentru a da consistență societății viitoare, poporului care le așteaptă aportul. Dar cine se mai fălește azi cu școala românească? Poate doar cei care nu pot să o reformeze și să-i ofere o evoluție ascensională!