Obrăznicie în dulcele spaţiu mioritic

Păi, da! Cei din jurul nostru profită de replica idioată a ciobănaşului avertizat de oiţă că cel vrâncean şi cel ungurean vor să-l ucidă: „Şi de-o fi să mor…”etc. Adică se lălăie liric, înloc să se apere: să fie înmormântat aşa şi aşa, iar măicuţa să fie minţită că s-a însurat cu o stea.. Ei bine, duşmanii acestui popor de această reacţie profită: profită de bunătatea românilor, dar şi de neghiobia lor politică.

E un partid neputincios, e un parlament sclerotic, e un preşedinte de ţară, pentru care ideea de ţară e echivalentă cu substantivul mahala cărora, le este indiferent în ce combinaţie politică intră. Mai e nevoie să-i numesc? Bineînţeles că nu.. Ei bine, mai toată lumea românească, zdravănă la cap, a observat, ştie, că cine face şi drege în România este UDMR. Puterea are nevoie de cârdăşia cu această formaţiune politică şi acceptă orice şantaj din partea ei.

Textul de acum porneşte de la uimirea mea în faţa unei obrăznicii a unui individ, Antal Arpad, preşedintele UDMR Sfântu Gheroghe, care cere Camerei Deputaţilor ca ziua de 15 martie să fie declarată, prin lege , zi liberă în Transilvania, ea fiind considerată ziua maghiarilor de pretutindeni. Prin urmare, insul acesta are neobrăzarea să ceară o zi distinctă, sărbătorească, pentru un anume spaţiu al României. O asemenea pretenţie ar fi trebuit urmată urgent cu retragerea cetăţeniei române a individului. Vai, nu! Potentaţii noştri înghit găluşca, în numele găluştelor mai consistente pe care le obţin în cârdăşie cu UDMR. Aşa pretenţie a insului de la Sfântu Gheorghe provoacă imediat aducere aminte de afirmaţia insultătoare, neruşinată, incalificabilă (dar iertată de Boc-Băsescu), cum că Ziua Naţională a României pentru maghiari e o zi de doliu. Desigur, insul se numeşte Laszlo Tokes, care se simte cetăţean român şi preot precum eu sunt locomotivă.

Istoria nu e o ladă de gunoi unde mai marii zilei vor să arunce tot felul de fapte urâte sau indezirabile. Apropo de unguri şi secui. Deunăzi mă aflam în rapidul de Budapesta_Braşov; un tren rezonabil sub aspectul condiţiilor de călătorie. La Cluj au urcat trei tinere, care aveau locuri alături de mine. Mergeau la Sfântu Gheorghe; erau studente la Filologie. Eu. „A, sunteţi unguroaice” Una dintre ele, care dădea să citească un roman al unui scriitor american, mi-a replicat, cu bunăvoinţă. „Nu, suntem secuience.”

Nu unguroaice?” Alta, din cele trei: ”NU, suntem secuience.” Eu:„Bine, dar UDMR…” A treia: ”Treaba lor. Noi ne ştim istoria şi nu vrem să o uităm. Nu întâmplător stră-străbunii noştri s-au aliat cu Mihai Vitezul şi au luptat împotriva ungurilor.”

Ştiu, din istorie şi din propria mea experienţă: partea feminină, mamele sunt cele care hotărăsc, în ultimă instanţă, destinul urmaşilor. Aşadar, am încredere în cele trei studente din Ţinutul Secuiesc. Mai degrabă decât în cei trei ciobănei mioritici…