O PRESTIGIOASĂ ANIVERSARE

De calitatea şcolii depinde, în cel mai înalt grad, calitatea unui popor, iar această esenţială însuşire distinctivă se obţine prin strădania profesorilor şi a elevilor deopotrivă.

Evenimentul aniversar de astăzi este un prilej de caldă şi sinceră omagiere a ŞCOLII, ca instituţie fundamentală a oricărui naţiuni, fără de care nu ar exista niciuna dintre celelalte instituţii ale statului, şi a COLEGIULUI NAŢIONAL „LIVIU REBREANU”, care s-a aşezat de mult şi temeinic în elita învăţământului românesc, oferind astfel o certitudine a succesului pentru cei care îi trec pragul cu speranţa găsirii unui drum sigur şi drept în viaţă.

În veacul care a trecut de la înfiinţarea sa, liceul pe care îl sărbătorim azi a străbătut cea mai complexă şi mai învolburată perioadă din istoria omenirii şi, implicit, a şcolii româneşti. De fiecare dată, însă, a răzbit, sporindu-şi valoarea prin efortul şi competenţa celor care l-au condus şi al celor care l-au reprezentat la clasă. De aceea, toţi merită cinstirea şi recunoştinţa beneficiarilor trecuţi şi viitori din această frumoasă parte de ţară.

Ca fost elev al acestei vestite instituţii şcolare şi ca reprezentant al absolvenţilor din anul 1957, vă rog să-mi îngăduiţi ca, în puţine cuvinte, să evoc personalitatea eminentului profesor de limba şi literatura română, Ştefan Lupu, a cărui pildă şi învăţătură ne-a fermecat pe toţi, iar mie mi-a marcat rostul şi tot cursul vieţii.

Împreună cu ceilalţi colegi de generaţie, dintre care mulţi se află astăzi aici, pentru a fi părtaşi la acest impresionant eveniment aniversar, l-am văzut prima dată pe distinsul profesor Ştefan Lupu în anul 1956, când a fost reintegrat în învăţământ după doi ani de muncă silnică la Canal. Avea 59 de ani, dar părul complet alb ne făcea să-l credem a fi mai vârstnic. Nu era prea chipeş nici ca statură, nici ca înfăţişare, dar faţa şi ochii exprimau o imensă şi nedisimulată bunătate. Glasul îi era domol şi niciodată răstit ori ameninţător.

Lecţiile sale erau fascinante atât prin ceea ce ne spunea despre limba şi literatura română, cât şi prin modul elevat, dar nu preţios, în care îşi rostea ideile. Într-o vreme când cultura şi limba rusă invadaseră şcoala românească, iar proletcultismul făcuse din A. Toma şi Mihai Beniuc cei mai de vază poeţi români, când latinitatea limbii române era ignorată în raport cu interesul pentru influenţa slavă, profesorul Ştefan Lupu ne-a oferit o cu totul altă viziune asupra limbii şi culturii naţionale. El ne-a învăţat nu numai cum să vorbim şi să scriem corect, ci şi de ce trebuie să ne respectăm şi să ne cunoaştem limba maternă, spunându-ne că aceasta este pecetea de originalitate a naţiunii române, care ne individualizează între celelalte seminţii europene. Tot de la el am aflat că literatura este cea mai desăvârşită dintre arte, pentru că materialul de creaţie al scriitorilor este cuvântul, un produs prin excelenţă spiritual, ce poate dezvolta înţelesuri nenumărate în limbajul artistic, înţelesuri pe cere ni le desluşea adesea, făcându-ne să înţelegem miracolul poeziei.

Ca elev, n-am aflat nimic despre viaţa Profesorului, pentru că nu ni s-a confesat niciodată. Abia de curând, consultând cartea domnului prof. Ion Bureacă, Spiritualitate bistriţeană şi năsăudeană, am aflat că profesorul Ştefan Lupu a venit pe lume în cătunul Gersa (com. Rebrişoara), în anul 1897; că a fost un strălucit elev al Liceului Grăniceresc din Năsăud; că şi-a început studiile la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti şi le-a terminat la Iaşi, unde s-a transferat, începând din anul al III-lea, pentru a-l audia pe G. Ibrăileanu; că a predat româna şi latina în mai multe şcoli din Transilvania, dar mai cu seamă din Bistriţa, unde a fost şi director al Liceului „Al. Odobescu”, şi revizor şcolar; că s-a pensionat în 1969 şi a trecut în veşnicie în anul 1973. Intelectual de mare şi aleasă ţinută, Profesorul a condus două reviste: „Săptămâna” şi „Năzuinţa”, precum şi filiala ASTREI din Bistriţa, a scris zeci de articole şi studii literare etc., fiind o voce distinctă a intelectualităţii ardelene. Pentru această „vină” a ispăşi doi ani de temniţă grea şi de muncă silnică, la Gherla şi la Canal, între anii 1952 şi 1954!

Împreună cu toţi colegii de generaţie, dar şi cu ceilalţi care l-au cunoscut şi l-au admirat, suntem fericiţi că putem aduce omagiul nostru sincer memoriei unuia dintre cei mai reprezentativi profesori din istoria Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” .

În egală măsură, ţinem să ne exprimăm recunoştinţa faţă de toţi ceilalţi profesori care ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem şi îndeosebi faţă de eminentul profesor de matematică şi exemplarul nostru diriginte, domnul Atanasie Florescu, de la care am învăţat nu numai carte, ci codul comportării civilizate.

Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” îi dorim să dăinuie şi să fie omagiat din veac în veac pentru rosturile mereu înalte şi pentru impresionanta lui istorie.

Vivat, crescat, floreat !

Prof. univ. dr. Vasile D. Ţâra

Universitatea de Vest din Timişoara