O monografie fermecătoare

Adjectivul din titlu are în vedere conținutul, eleganța și calitatea imprimării volumului scos recent de Alexandru Nagy la Editura Nova Bistrița (2014): „Monografia Săratei”.
Alexandru Nagy este nu numai un excelent dascăl de limba și literatura română (chiar dacă e pensionat, am folosit verbul „a fi” la prezent) ci și un inconfundabil cercetător al patrimoniului românesc (în dimensiunea lui culturală, istorică, administrativă).
Topografic, localitatea Sărata este astăzi o antecameră a orașului Bistrița. Istoric însă, așa cum în termeni plastici observă autorul, „Sărata, cu locuitorii săi, români și maghiari, arăta ca o insulă în „marea” săsească, fiind înconjurată doar de localități săsești.” Din secolul XIII, până azi, Sărata a primit peste 22 de „botezuri”, iar azi, în maghiară se numește Sofalvai, iar în germană Salz.
M-a amuzat, prietenește, exclamația sa din Prefață:
„Ce bine-i cade omului să pronunțe cuvântul am terminat ! când ajunge la sfârșitul unei lucrări la care muncește de câțiva ani. Acest lucru îl știu mai bine aceia care de ani de zile adună date pentru documentația necesară din arhivele, din bibliotecile și din instituțiile competente pentru redactarea unei lucrări.” (Mie îmi spui ? – ar zice, surâzând, Liviu Păiuș, care, tot în anul acesta, a tipărit o fulminantă monografie despre ținutul Rodnei).
Bibliografia monografiei este relevantă pentru ce a cercetat Alexandru Nagy: anuare, calendare, dicționare, manuscrise, publicații, volume de istorie și lingvistică, documente păstrate în instituții de cultură și în administrația vremurilor (în limba română, maghiară, germană).
Numai atât ? O, nu ! De-a lungul anilor, a avut dialog cu peste 7o de colaboratori din localitate: preoți, profesori, învățătoare, educatoare, ingineri, gospodari (români și unguri), de la care a obținut documente scrise, declarații orale, fotografii.
Alexandru Nagy „nu iartă” nimic, culege până la rădăcina ierbii. Într-o monografie e firesc să găsești o mulțime de date și fapte legate de istoricul localității, de componența etnică (mai cu seamă în Transilvania), de apartenența la confesiuni religioase, obiceiuri și tradiții, îndeletnicirile obișnuite de peste an, descrierea artei și portului popular. Dar aici nu lipsesc pagini despre întâmplări vesele sau triste, rămase în memoria colectivă. Ele feresc o monografie de o ținută sobră, distantă printr-o rigoare științifică scrobită. Pe de altă parte, se remarcă o stăruință până la detaliul infinitezimal în descrierea oricărui aspect existențial al comunității. Alexandru Nagy face parte din acea categorie (rară) de cercetători (gândul aleargă spre Liviu Păiuș, de la Rodna) despre care, cunoscând lucrarea, conchizi: pe aici nu mai ai ce trece, totul s-a adunat și pus în lumină, de la firul ierbii până la clopotniță.
Și, ca un bun român, ...ungurul Alexandru Nagy își încheie monografia cu „Astfel este Țara Ardealului”, celebrul segment din „Românii subt Mihai Voievodul Viteazul” al nu mai puțin faimosul Nicolae Bălcescu
Ceea ce afirmam, în 2006, la apariția valoroasei sale cărți – „Ioan Baciu. Viața și opera” -, se potrivește, fără rezerve și acum, căci Alexandru Nagy are o admirabilă constanță în stilul cercetării și în limbaj:
„Rareori ți-e dat să parcurgi, cu o așa plăcere a lecturii, o carte, care, deși situată în perimetrul cercetării științifice, confirmă însă ceea ce vremea contemporană a început să accepte. Uneori realitatea istorică este mai imaginativă decât ficțiunea.”