Muzicianul Constantin Rîpă – o conștiință artistică

         Activitatea muzicologică și dirijorală au prevalat în cadrul creativității operei profesorului Constantin Rîpă, renumit mai ales datorită succeselor internaționale dobândite prin anii dictaturii comuniste cu turneele corului Antifonia, înființat de domnia sa la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Dar personalitatea lui artistică a cunoscut o uimitoare extindere când i-au apărut volumele de versuri ce l-au consacrat ca autentic poet în arealul cultural transilvan, leagăn spiritual pentru moldoveanul venit să studieze și să se împlinească profesional în capitala Ardealului. Recenziile scrise despre volumele sale de versuri de critici importanți, precum Petru Poantă și Mircea Popa, stau mărturie a valorii scrisului său, alături de creația muzicală extinsă, variată, binecunoscută. Pe lângă volumele de versuri scrise înainte de 1989, dar publicate, fatalmente, după înlăturarea dictaturii comuniste, apărute anual în euforia trăirii libertății, dintre care amintim Îmbrățișarea mea (2000), Joc de-a timpul (2001), Reistorie (2002), Poezii finite (2014), Poezii salvate (2016), Constantin Rîpă a scris și scrie memorialistică, însemnări și texte fragmentate, aproape aforistice, adunate în cărți valoroase ca informație documentaristă și mărturisire intimistă, devoalată sincer și ardent din forul său interior. Aceste gânduri mărturisite hârtiei tentează cuprinderea și integrarea în acolade temporale liber alese, dilatate somptuos sub privirile aspre ale hrăpărețului Cronos. Periodizarea poartă următoarele titluri: Jumătatea mea de veac XX (2002) și Deceniul meu de veac 21 (2013). Mai cu seamă aceste cărți pun în evidență temperamentul artistic al autorului lor, spirit rebel și contestatar, elitist dar necruțător, de multe ori în război cu toată lumea.

         În continuarea acestor consemnări în proză a apărut în 2021 volumul Dublul meu deceniu de veac XXI. Însemnări (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca). După cum se vede tot o raportare la factorul timp și durată, stipulate ca permanentizarea unui contract simbolic, luminos și senin cu trăirea siderală în eternitatea clipei. Ca și celelalte volume, Constantin Rîpă și-a grupat textele pe categorii: Generale, Filosofice, Estetice, Literare, etc. O atenție sporită primește secțiunea Socio-politice, o treime din carte ca număr de pagini. Autorul constată și spune:  „am eludat acest capitol”, ceea ce se înscrie ca acaparare a politicului în ansamblul dezamăgirilor generale din ultimii ani. Parcurgem rândurile scrise de un analist nu neapărat politic, cât un analist subtil și dur al realității înconjurătoare. Iată: „Omul s-a înlănțuit pe sine pe măsură ce și-a perfecționat societatea”. Și mai dur: „Klaus Iohannis poartă în sânge disprețul de veacuri pe care l-au avut sașii pentru poporul român.” Cu privire la celebritatea de toți râvnită: „Dacă n-ai activitate politică sau gazetărească, sau poyiții administrative, nu ești nimeni. Mai ales academician.”

         E interesant cu câtă precizie își privește compozitorul Constantin Rîpă creația muzicală, concluzie contrasă într-o propoziție: „Frumosul adevărat e convulsiv și dramatic. Am citit această frază undeva, mi-a revenit în minte într-o noapte, am căutat-o și n-am mai găsit-o, dar cu ea pot să-mi justific muzica mea.” Admirația și recunoștința arătate pentru mentorul său se revarsă în formulări de o cuceritoare simplitate: „Dacă am realizat în viață câteva lucruri de anvergură (Antifonia, compoziție, muzicologie0 datorez toate acestea celor 6 ani de școală cu Sigismund Toduță (1963 – 1969)”. Opinii de un radicalism vehement proferează vizavi de îndoctrinarea religioasă: „Mare bestie a fost sau a simțit omul că este, din moment ce a avut nevoie să inventeze religiile, prin care și-a impus atâtea opreleiști.” Demitizarea vizează adesea coborârea în cea mai banală platitudine a totemului autohton cu ascendență spre raționalitatea care înglobează în gândire conștiința morții ca la D.D. Roșca: „Gânditorul de la Hamangia e un biet om trudit după o zi de muncă grea.” De parcă această poziție ce precede pe Gânditorul lui Rodin n-ar fi suficient de elocventă în simplitatea ei. Necruțător se arată cu Leibnitz: „Monadele lui Leibnitz sunt până la urmă o mare gogoriță în fapt, e o altfel de religie. Mai... găunoasă.” Dar cu cât patos exaltă lumea satului de odinioară, ca satul Smulți din Moldova natală, și legătura omului ancestral cu glia străbună!  

         Însemnările despre viață și moarte, despre „trăirea inconștientă” și risipa de energii creative curg în șuvoaie spumegânde, pline de libertăți și lucidități iconoclaste, producătoare de taine, dificultăți, invidii și suferințe insurmontabile, specifice omului și creatorului de frumos, angajat trup și suflet în edificarea profilului său artistic, peste mode și timp. Întors spre păgubosul prezent, înțeleptul trecut prin lume nu contenește să reflecteze întristat, în stil apoteotic maniheist: „Nu-mi fac griji pentru viitoarele milioane și miliarde de ani ale omenirii, ci pentru mia de ani care a început cu acest mileniu al nostru.”