MULŢUMIRI PENTRU APRECIERI ŞI CRITICI

De la început precizez că, pe această cale, doresc să aduc sincere mulţumiri celor care, fie verbal, fie în scris, au găsit de cuviinţă să-mi aducă aprecieri dar şi celor care au considerat că este bine să-mi aducă critici.

De câtiva ani, am început să public anumite articole cu temă preponderent religioasă la trei reviste greco-catolice, iar în vara anului trecut, am publicat şi în presa bistriţeană câteva articole, prin care, mi-am spus punctul de vedere în legătură cu unele atacuri, grave şi injuste adresate Bisericii Greco-Catolice, de către uni preoţi ortodocşi concitadini. Unele din articolele publicate, la care am adăugat şi alte materiale, le-am adunat într-o carte sub titlul: „Adevăr şi credinţă în Biserica lui Cristos”, Editura Galaxia Gutenberg Târgu–Lăpuş, 2008. Cartea a fost lansată în Biserica Greco - Catolică „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Bistriţa, la data de 8 noiembrie 2008.

Unele persoane, care au citit cele scrise de mine, au apreciat modul în care am tratat problemele analizate, altele m-au şi felicitat. Cu permisiunea domniilor lor doresc ca toate aprecierile şi felicitările să le punem la picioarele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos spre lauda şi preamărirea Sa şi a miresei sale – Biserica. Pentru mine vreau să reţin doar criticile.

Materialele care au vizat răspunsuri la atacurile aduse catolicismului, în general şi greco-catolicismului, în special, de către anumiţi preoţi ortodocşi, au cam deranjat şi nu a fost pe placul celor care s-au obişnuit ca spusele domniilor lor să fie acceptate, ca „literă de evanghelie” de toată lumea laică. A fost o perioadă, din viaţa mea, în care şi eu am crezut tot ce spunea un preot, indiferent de confesiune, dar când am citit unele cărţi prin care o confesiune creştină, aduce atacuri grave altei confesiuni creştine am recurs la cercetarea spuselor unora sau altora. Cu profund amar mărturisesc că am fost, în totalitate dezamăgit, când am constatat că acelaşi preot, una spune în predica rostită în faţa altarului sau cu alte ocazii şi alta scrie într-o carte. Practic, în carte nu am mai regăsit acelaşi preot evlavios, documentat şi convingător, ci doar o persoană care critică de dragul criticii şi înjoseşte pe fratele său pentru a se scoate în evidenţă pe sine şi pe ai săi.

Asemenea atitudini am reliefat în ceea ce am scris şi publicat pe această temă. Şi cum era de aşteptat am primit şi eu porţia de critici jignitoare. Însă, în calitate de creştin nu pot să nu aduc sincere mulţumiri şi celor care mi-au adresat astfel de critici, indiferent dacă ele au fost juste sau nu. Aş fi preferat să-mi fie aduse critici constructive şi nu jignitoare pentru că eu nu am jignit pe nimeni ci doar am spus adevărul aşa cum m-am priceput eu, cu modestele mele posibilităţi de exprimare, dar dacă cei vizaţi au recurs la altfel de critici, eu chiar şi pentru atât le mulţumesc şi mă rog, cu dragoste creştină, ca bunul Dumnezeu să le deschidă inimile şi să le lumineze mintea şi simţurile pentru a percepe adevărul. Un proverb spune că la noi „adevărul umblă cu capul spart”, iar Isus, însuşi, a spus: „Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi” (In. 8,4).

Cei care au binevoit a mă critica astfel, m-au tratat ca pe un adevărat duşman al ortodoxiei. Ei bine, mărturisesc aşa cum am făcut şi cu alte ocazii, că nu sunt un duşman al ortodoxiei, ci un creştin care sufăr mult pentru orice nedreptate, neadevăr şi injustiţie. Dealtfel, cel mai mult am avut de suferit, în viaţă, doar atunci când am spus adevărul. Sunt mulţi ierarhi, preoţi şi mireni ortodocşi faţă de care am mult respect şi consideraţie, iar despre ortodoxie afirm, cu sinceritate şi convingere, că este sora de credinţă a catolicismului şi a greco-catolicismului. Chiar şi pe acei preoţi, a căror teze nu le-am acceptat în totalitate, eu nu pot să-i desconsider, ci am tot respectul pentru ceea ce fac şi predică domniile lor în lumina Sfintelor Scripturi şi a Sfintei Taine a Preoţiei a căror purtători sunt. Taina Preoţiei nu este aşa de uşor de purtat cum am putea fi tentaţi să considerăm mulţi dintre noi. Preotul este mult mai ispitit în comparaţie cu un laic, iar eu nu doresc să fiu o ispită pentru un preot, indiferent de confesiunea pe care o reprezintă domnia sa. În scrierile mele mi-am manifestat doar dezacordul faţă de excesele de zel acuzator ale unora sau ale altora. Practic, am pus faţă în faţă anumite teze, pe care le-am considerat neadevărate şi injuste, cu adevărul istoric sau biblic.

Nu mă consider singurul depozitar al adevărului dar am încercat să-l cercetez şi să-l exprim, atât cât am putut şi să trag un semnal de alarmă că o anumită zonă a credinţei creştine este în pericol de degradare, pericol, care se accentuează cu fiecare zi, iar fraţii şi surorile de neam, sânge şi credinţă creştină, în loc să respectăm porunca lui Isus de a ne iubi unii pe alţii, în realitate ne duşmănim.

Primul domn pe care vreau să-l gratulez pentru critici jignitoare este domnul Victor Ştir, care în ziarul bistriţean „Mesagerul” nr.3573 din 25.07.2008 p.8, afirmă că eu am făcut „un lung rechizitoriu canonizării lui Tănase Todoran, arătând tot ce este posibil drăceşte pentru a discredita Biserica Ortodoxă în demersul de canonizare[...]”. Apoi mai afirmă dânsul, că am folosit „un limbaj dublu, în care adevărul este amestecat cu neadevărul” şi că aceasta ar fi „apanajul diavolului”. Tot domnia sa mai afirmă că „nu se poate să contribui la ridicarea soclului unui sfânt şi diavol [...]”, iar spre final să pună întrebarea decisivă: „Diavolul să ierte pentru aşa ceva?”

Nu, nu, necuratul să nu ierte nimic, deoarece iertarea lui este osândă pentru un creştin. Însă, dacă am greşit cu ceva, cer iertare lui Isus şi-L rog să-mi trimită harul Său binefăcător pentru a conştientiza greşala, iar apoi să-mi exprim, sincer, părerea de rău şi să nu o mai repet.

Sunt complet nedumirit în ce a constat limbajul dublu pe care l-am folosit sau cum am amestecat adevărul cu neadevărul deoarece domnia sa nu dă nici un exemplu pentru a-şi susţine aceste afirmaţii. Însă, după cum se poate lesne observa, dânsul nu a folosit un limbaj dublu ci unul cât se poate de simplu: pomeneşte numele necuratului, într-un singur articol, de patru ori, iar a lui Cristos niciodată. Domnia sa se erijeajă în apărător al ortodoxiei fără a cunoaşte nici cele mai elementare norme de conduită creştin-ortodoxe. Un ortodox autentic nu pomeneşte şi nici nu permite pomenirea numelui necuratului în prezenţa sa. Dacă te afli în casa unui astfel de ortodox şi ai pomenit, din neştiinţă sau din greşeală, numele necuratului, creştinul îţi va spune respectos: te rog nu pomenii numele necuratului în casa mea!

Al doilea domn pe care doresc să-l gratulez, pentru acelaşi tip de critici, este domnul Dan Popescu, care în ziarul bistriţean „Răsunetul” nr. 4977 din 11.12.2008 p. 6 referindu-se la cartea mea „Adevăr şi credinţă în Biserica lui Cristos” afirmă „care adevăr este neadevăr”, după care continuă: „Domnul Măgeruşan declară riguros că cele mai multe şi urâte atacuri la adresa Bisericii Greco-Catolice vin din partea Bisericii Ortodoxe Române, care aruncă cu lături în obrazul Bisericii unite cu Roma”. Însă, domnul Dan Popescu nu precizează la ce pagină, din cartea mea, am făcut o asemenea afirmaţie. Ei bine susţin că nu am făcut niciodată o astfel de afirmaţie iar cuvântul „lături” nici nu-l pot folosi pentru a caracteriza relaţiile dintre cultele creştine oricare ar fi acestea. Eu am arătat, punctual, o parte din acuzele aduse greco-catolicilor şi am dat şi numele celor care, din exces de zel acuzator, au adus asemenea acuze. În acelaşi articol, domnul Dan Popescu, mai afirmă: „Undeva, tot prin ziarul nostru domnul Măgeruşan se joacă cu cuvintele, numind Biserica Greco-Catolică, drept Biserică Naţională a românilor”. Dar nici de data aceasta nu precizează clar numărul, data şi pagina ziarului în care am făcut o astfel de remarcă. Şi această afirmaţie este tot ne adevărată. Nici odată nu am susţinut că o anumită biserică, din ţară, ar fi şi naţională. Însă, din respect pentru iubitul cititor vin şi precizez ce şi unde am scris despre încadrarea unor biserici într-o categorie sau alta. În ziarul „Răsunetul” nr.4962-4963 din 22-23.11.2008 p.11, am scris, cu ghilimelele de rigoare, că Biserica Ortodoxă Română a fost considerată „Biserică dominantă a Statului Român” iar Biserica Română Unită a primit atributul acelei biserici „care are întâietate faţă de celelalte Culte”. Însă, această categorisire nu am făcut-o eu ci este prevăzută în Art.22 al Constituţiei României din anul 1923, de unde am preluat-o şi pentru care am făcut şi menţiunile necesare, în notele bibliografice de la subsolul articolului meu.

Adevărul în Cristos nu se poare exprima pe baza principiilor „pe undeva” sau „cândva” şi nici nu se poate amesteca cu „neadevărul” pentru că se exclud reciproc . A mărturisi pe Cristos în adevăr nu este un joc de-a „alba-neagra” ci se face pe baza poruncii Sale, formulată astfel: „cereţi şi vi se va da / căutaţi şi veţi afla / bateţi şi vi se va deschide /” (Mt.7,7).

Isus poate fi mărturisit numai după o temeinică cercetare şi căutare pe baza cărora se fundamentează propriile convingeri şi numai după toate acestea poate fi mărturisit. Aprecierile de ordin general şi ideile de împrumut, numai singure, fără convingeri, nu sunt suficiente pentru a exprima adevărul lui Cristos.

Deşi, domnii care mi-au adus aceste critici au scris şi alte articole cu jigniri asemănătoare, am dat doar exemplele de mai sus, nu pentru a le întoarce jignirile sau pentru a-i discredita, ci pentru a le sugera că atunci când aduc critici unui creştin este bine să o facă documentat şi în lumina adevărului în Cristos. Pentru a dovedi un astfel de adevăr nu poţi invoca bezna necuratului şi nici nu poţi recurge doar la aprecieri de ordin general sau la însuşirea anumitor păreri auzite de la altcineva aşa cum poate fi lesne a înţelege că au procedat cei care mi-au adus respectivele critici. Cu toate acesta criticile nu m-au supărat. După prima citire a articolelor respective am simţit, totuşi, un gust amar, deşi m-am aşteptat la asemenea atitudini.

În această situaţie am rugat pe Isus să-mi limpezească gândurile şi să-mi lumineze calea şi percepţia pentru a putea face o reevaluare corectă şi pe cât se poate de nepărtinitoare a tuturor afirmaţiilor susţinute anterior. După toate acestea, nu numai că am simţit o linişte lăuntrică, dar şi o adevărată fericire creştină. „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina Mea!” (Mt. 5,11).

Fericirea creştină provine din faptul că propunându-mi să-L mărturisesc pe Cristos, El mi-a deschis calea de mărturisire prin cercetare, rugăciune şi smerenie Cercetarea este necesară deoarece Isus nu poate fi mărturisit decât numai în adevăr; prin rugăciune intrăm în dialog cu El şi ne trimite harurile Sale, care ne inspiră, ne modelează gândurile, ne ajută să ne frânăm pornirile; iar prin smerenie ne conduce spre adevăratele înălţimi. Isus nu rămâne dator niciodată. Cercetând şi mărturisind pe Cristos cu credinţă şi în adevăr, şi închinându-mă Lui „în spirit şi în adevăr”(Din In.4,24), am simţit că se apropie de sufletul meu. Odată primit în suflet, cei mai aprigi duşmani şi cei mai înverşunaţi critici, devin prieteni. Cu Cristos, am reuşit să pun o picătură de adevăr în marea adevărului de credinţă, mare pe care mulţi ar dori să o vadă secătuită, din care cauză revarsă, asupra ei, şuvoaie şi torente purtătoare de aluviuni. Ei nu înţeleg că această mare alimentează izvoarele limpezi de unde se adapă cei însetaţi de credinţă şi de adevăr. Apele cristaline ale acestor izvoare, ajunse la sufletul adevăraţilor creştini, prin harul mântuitor a lui Isus, se vor transforma în râuri ale credinţei care vor reveni în mare şi o vor salva de la deşertificare. Isus nu rămâne dator niciodată.

A fi creştin înseamnă să-ţi deschizi poarta sufletului şi toate porţile încăperilor tale pentru a primi pe Cristos, iar odată primit, să faci totul pentru ca El să rămână toată viaţa cu tine şi în tine.

Aceste critici vin să completeze aprecierile şi felicitările, şi să realizeze un adevărat echilibru atât de necesar pentru viaţa unui creştin. Ce ar putea însemna viaţa unui creştin fără ispită, fără critici şi fără suferinţe, pentru Cristos? Suferinţele au menirea de a ne face mai buni, mai toleranţi, mai omenoşi, iar ispita de a ne întări şi de a menţine mereu trează dragostea, credinţa şi speranţa, cele mai înalte virtuţi ale creştinismului.

Măgeruşan Ioan.