Mitocănia ca model

Mi-am propus să mă abţin, deocamdată, în a comenta izmenirea penibilă a lui Traian Băsescu în faţa atitudinii „colegilor” lui (!?!?) Sarkozy şi Merkel (apropo de Spaţiul Sengen); mi-am zis că încă nu e momentul să fac o cronică artistică la circul lui C.Vadim Tudor (apropo de evacuarea din sediul aşa-zisului său partid); mi-am zis să aştept reacţia Chinei (apropo de băţoşenia şefului de la Cotroceni); am considerat că încă nu e cazul să iau în serios gândul „boculeţ” de a impozita vrăjitoarele din România (chit că enormitatea asta a provocat râs pe toate meridianele planetei); mi-am propus să amân comentarea proaspetei legi SF a învăţământului românesc etc.

Abia începutul an 2011 e deja pitoresc (trist pitoresc), previzibil, din punctul de vedere al guvernării ţării, al neastâmpărului jenant (prin oalele altora) al preşedintelui ţării, al gafelor pe plan internaţional.

Nu prevedeam însă o situare a mult mediatizatului Gigi Becali pe fuştelul de sus în topul mojiciei. Precum se ştie din mass-media, răsfăţatul lui, fotbalistul Cristi Tănase, a provocat un scandal, cu săbii şi cuţite, la o discotecă din Olteniţa (unde avea el o fufă). Reacţia patronului Stelei? Repet, nu credeam că mitocănia lui se poate situa la o aşa „ performanţă” publică:

„S-a bătut Cristi Tănase într-o discotecă din Olteniţa? Foarte bine a făcut! Este căpitanul echipei şi face ce vrea. De asta este căpitan.”

La o aşa opinie de mahala (europarlamentară?!) rămâi siderat.

Se tot spune că în viaţa noastră civică şi politică postdecembristă nu prea avem personalităţi-model.

Cum să nu?!... Iată!...