Mișcarea literară, la 20 de ani, dă contur peisajului cultural și literar bistrițean

„Am mers și mergem cu încredere, cu toate hopurile de parcurs.”

            - Mișcarea literară marchează 20 de ani de existență a seriei noi. Un grup de scriitori v-ați întâlnit, dorind să puneți bazele unei noi publicații culturale la Bistrița. Care au fost gândurile la început de drum?

            - Am inițiat revista o mînă de scriitori, adică eu, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Ion Moise, Virgil Rațiu, la care s-a asociat mai tîrziu și Andrei Moldovan, dar și un manager cultural, Alexandru Câțcăuan. Ne-a ajutat și pictorul Marcel Lupșe la configurarea copertei. Mizînd și pe cîțiva colaboratori. Am mai vorbit despre începuturi.  Gîndurile la început de drum au fost mari și frumoase. Poate nu chiar atît de mari, dar frumoase, da. Întorcîndu-mă în timp, aș putea detecta sentimentul unui gest firesc, o încredere în izbînda de a face revista, fără preocuparea că ea va dăinui, iată, zeci de ani… La Bistrița, în perioada postdecembristă, au mai apărut niște publicații, unele au ținut cîțiva ani, dar n-au prins o durată mai… mare. Ceva îmi spunea că trebuie să avem încredere în noi, iar eu, să am încredere în mine, fenomenul literar bistrițean prindea cheag și lucrul merita să fie transpus și în paginile unei reviste de profil. Colaboram, eu și colegii de inițiativă, de ani de zile la revistele literare din țară. Aveam unde publica, dar visam la o revistă pe care să ne-o asumăm. Pe lîngă activitatea literară, desfășuram și o activitate ziaristică și poate o asemenea preocupare a dezvoltat în corpul meu… scriptural niște microbi (benefici?) publicistici care cereau (benign?) un corp cultural în care să se dezvolte. Aveam, deci, o anumită experiență publicistică, știam ce o tipografie, o corectură, pregătirea pentru tipar a unui text, introducerea într-o pagină care să intre apoi într-o succesiune de pagini, ca într-o carte. Toate acestea au facilitat adunarea gîndurilor într-o aspirație care s-a concretizat. Desigur că am ales un ritm mai potolit, cum șade bine în… provincie, patru apariții pe an, format carte, pentru o mai bună relaționare cu timpul ce poate fi acordat lecturii. Format generat și de expresia unui optimism care mai vede literatura – cu publicistica ei – păstrată în rafturile unei biblioteci, mai mari sau mai mici, spre gloria lecturii. Gîndurile noastre? Să facem o revistă, pur și simplu, fără mari calcule sau prognoze, să ne înscriem într-un avînt cultural, despre care credeam că va prinde tot mai multă forță. Că o asemenea forță culturală generală nu va atinge amploarea scontată vom afla mai tîrziu. Am mers și mergem cu încredere, cu toate hopurile de parcurs.

O poveste oferită de istoria literară

            - Cum arăta piața literară atunci și cum arată acum?

            - La apariția Mișcării literare, piața literară arăta promițător. Mult mai promițător decît azi. Noul secol, XXI, abia începuse. Un secol nou dezvoltă multe speranțe. Desigur că piața era cam sufocată – se anunța oare și declinul acesteia? – sufocată deci de presa cotidiană, de tabloide și rubricile de știri tv cu găini care nasc pui vii, dar scriitorul, cu puținul lui optimism, încerca să răzbată și să înoate la suprafață, prinzînd și cîteva guri de aer. Nu toată lumea ținea să se înece în șuvoiul presei cotidiene. Periodicele literare nu trebuiau uitate cu totul. Inițiativa noastră nu era generată de dorința de eroism (literar), nu țineam să facem pe grozavii, răspundeam doar unei iubiri funciare pentru litera tipărită. Poate că revista, în general, atunci (și acum?) rezolva un compromis dintre carte și ziar. Cărțile se vedeau învinse de setea de fake news, imaginarul împins la o parte de setea de adevăr… falsificat. Să nu credeți că sînt mai realiști cei care se lasă captivați de știri false decît cei care visează (literar) cu capul în nori, cum se zice. Dar realitatea interesului pentru lectură nu poate fi eludată.

            Există două situații care contextualizează mai clar condiția unei reviste literare apărute în provincie  prin anul 2000 (noi am apărut în 2002). Mai întîi este faptul că revistele consacrate, mai ales cele „centrale” (vizibile bine) și-au redus, din varii motive, tirajul. Fluxul spre potențialii cititori din arealul… național s-a subțiat. Asta deschidea și dezvolta posibilitatea ca provincia (literară) să reacționeze, să inițieze o ofertă care să umple cît de cît un gol. Fără mare tam-tam. Și, dacă sîntm la tema provinciei, trebuie să reținem situația în care, în… deplină libertate și democrație, provincia era chiar așteptată să-și deschidă ofertele artistice, să-și promoveze valorile, atîta vreme cît „teroarea” centrului se devitaliza. În acest sens provincia avansa tot felul de proiecte publicistice, unele interesante, altele catastrofice, după cum opera capul și mîna care scrie cu implicare publicistică. Deschiderea benefică a acelei situații s-a văzut și se vede: reviste care putem zice că au făcut deja istorie, care au descătușat talente și au desțelenit ogorul cultural, plin adesea de multe bălării, au propus colocvii, festivaluri, premii, au creat emulație culturală, nu doar strict literară. Multe dintre acestea au fost asumate de Uniunea Scriitorilor din România, care le-a acordat egida, ca o confirmare a proiectului, dar și ca o obligație în realizarea unor standarde cît mai înalte, în lupta cu incultura. Pentru că o asemenea monedă de schimb cultural (între provinciile literare) are și un revers mai puțin confortabil: proliferarea veleitarilor, care uneori pot sufoca manifestarea autentică a demersului literar.

            La vremea apariției revistei mai credeam în economia de piață, cu care putea avea tangență piața literară. Tangența a mers pînă acolo încît capitalismul sălbatic, afectînd economia de piață, și-a întins dezastrul și peste piața literară…

            Cît despre capitalismul sălbatic venit peste noi cu toate dezastrele pe care le poate provoca, țin să reamintesc o poveste pe care ne-o aduce istoria literară. Zic „reamintesc”, pentru că am mai evocat-o cu altă ocazie:

            În Candide sau optimistul (1759) de Voltaire, corabia pe care se află eroul scriitorului francez este prinsă la un moment dat de furtună. În această situație „Jumătate din pasageri, slăbiți, cu sufletul la gură din pricina nemaipomenitei tulburări pe care clătinarea unei nave o stîrnește în nervi și în toate umorile trupului, zbuciumate și împinse în toate părțile, nu aveau nici măcar puterea să se sperie de primejdie. Ceilalți țipau și se rugau. Pânzele se rupseră, catargele se frânseră în două, corabia se sparse. Lucra care putea, nimeni nu se pricepea, nimeni nu comanda.” (s. n.) Deci: în haosul furtunii, pasagerii nu doar că n-au puterea de a se lupta cu o primejdie, dar nu sînt în stare nici măcar să se sperie de primejdie! Face fiecare ce poate, reacționează sub dicteul unor rațiuni minime, țipă și se roagă convențional, mișcați în cel mai bun caz de automatisme, fără chiar o clară conștientizare a dezastrului și fără inițierea vreunei coordonări, a unei acțiuni ferme de a ieși din dezastru. Chiar și cea mai mică bună intenție este copleșită de eșec: „Anabaptistul dădea și el o mînă de ajutor; era pe puntea superioară; un matelot furios îi dă una în cap și îl doboară, dar din cauză că s-a repezit prea tare ca să dea în el își pierde echilibrul și cade în apă cu capul în jos. În cădere se agață de o bucată de catarg. Milostivul Jacob îi sare în ajutor, îi întinde mîna să se urce dar, aplecîndu-se, cade peste bord, în mare, în văzul matelotului care însă nici nu se sinchisește de el și-l lasă să se înece.”. Ajung la mal, filosoful Pangloss şi Candid, pe o scîndură, iar ticălosul de matelot, care l-a lăsat să se înece pe vrednicul anabaptist Jacob, înotînd. Aici, filosoful Pangloss caută „rațiunea suficientă a acestui fenomen”, Candide, care trăiește, totuși metaforic, sfîrșitul lumii, obosit, cerșește niște vin și ulei, iar matelotul vrea să se căpătuiască, găsește niște bani și se îmbată, cumpără favorurile unei fete binevoitoare și-și vede astfel mai departe de mersul vieții. Compasiune? Lupta cu primejdia? Nici vorbă. Indiferență și supraviețuire. Vreți altă imagine a moravurilor cu care ne confruntăm azi? În toată aceste poveste, în această lume în care nimeni cu comandă cu bună știință, trebuie să reținem că scriitorul își e propriul comandant și că de la el, totuși, poate porni reconfigurarea lumii.

„Orice scriitori este binevenit în revistă.”

            - Care sunt rubricile/temele care individualizează revista „Mișcarea literară” în rândul celorlalte publicații?

            - Orice revistă trebuie să aibă în vedere configurarea unui anume specific. Așa cum spuneam mai sus, deoarece nu ținem la un „specific” al colaboratorilor, orice scriitori este binevenit în revistă, mai ales dacă are legătură cu meleagurile noastre, specificul trebuie să vizeze structura, configurația acesteia, aspectul rubricilor. Orice revistă de profil publică poezie, proză, eseu, critică literară… Nu facem altfel. Dar, după cum se vede de la copertă, avem imaginea unui singur scriitor, care face obiectul unui mic dosar în care intră articole critice despre opera acestuia, texte inedite semnate de el, interviuri, note biobibliografice, un foto-album… Apoi vine prezentarea de cărți din actualitatea literară, cu recenzii semnate de bistrițeni sau de critici din întreaga țară. Cu o anumită ritmicitate, dar nu foarte strînsă, inițiem anchete literare pe teme de actualitate, privind condiția scriitorului sau a scrisului, a cititorului, a receptării literaturii. Aproape în fiecare număr avem un articol dedicat operei lui Liviu Rebreanu, dar și lui Coșbuc sau Andrei Mureșanu sau unor scriitori consacrați plecați de pe aceste meleaguri sau trăitori aici. Foarte des publicăm lucrări literare premiate de revistă la diferite simpozioane sau colocvii, alimentînd într-un fel o rubrică destinată debuturilor, dar tinerii scriitori sunt prezenți și sub alte formule de publicare. Nu lipsesc traducerile, un album de fotografii din activitatea literară curentă (în măsura în care acestea sunt asigurate de fotografi pasionați de literatură), o cronică de film și, mai ales, una de artă plastică, avîndu-se în vedere că fiecare număr este ilustrat cu lucrări oferite de pictori, graficieni sau sculptori. De-a lungul anilor, cred că aproape toți plasticienii bistrițeni au venit în paginile revistei, ca și cum ar deschide aici o expoziție personală. Și, desigur, o rubrică de parodii susținută de parodistul de serviciu al literaturii noastre actuale, Lucian Perța, ca și o rubrică de prezentare a revistelor recent apărute.

            - Cum ați reușit să vă apropiați și mai apoi să vă mențineți colaboratorii importanți?

            - Cu dragoste și prețuire pentru scrisul lor.

„Important, poate, nu este atît faptul de a da ora exactă din provincie, cît să te „sincronizezi” cu ora exactă a literaturii în general.”

            - Se poate da ora exactă a literaturii și prin intermediul publicațiilor ce-și au sediul în provincie?

            - Da, provincia poate da ora exactă a literaturii, chiar este chemată să facă asta, avînd în vedere că parte din centru nu mai funcționează la parametri inițiali și că poți chiar simplifica (mare ambiție!...) accesul la glorie, aducînd, la o adică, chiar centrul în… centrul provinciei. Am făcut mai sus trimitere la festivaluri, colocvii și premii. În perioada postdecembristă, unele dintre cele mai mari premii literare sînt oferite de… provincie. Desigur cu, aproape mereu, expertiza… centrului.

            Da, poți da ora exactă a literaturii și din provincie, cu condiția să ai un ceas bun și o sonerie pe măsură. Deși, în unele cazuri, soneria contează. Zgomotul. Trăim într-o societate (și literară?) a zgomotului. Ca să te afirmi, trebuie să faci zgomot în jurul tău. Uneori, mai mult zgomot, decît afirmare reală. Pînă a nu mai auzi semnalele individuale din cauza zgomotului general. Trauma afirmării este acoperită de obicei de tot felul de traume sonore, care pot duce la scăderea auzului (literar) și chiar pierderea interesului pentru literatură, pentru receptarea corectă și confortabilă a acesteia. Dar cum te simți cînd ajungi acasă din orașul literar și îți sună încă în urechi trîmbița unui scriitor veleitar.

            Important, poate, nu este atît faptul de a da ora exactă din provincie, cît să te „sincronizezi” cu ora exactă a literaturii în general. Nu-i vorba de a ocoli originalitatea sau de a neglija autonomia artistică și publicistică. Asta înseamnă însă ca toate ceasurile din provinciile literare să meargă… ceas. Și nu e deloc vorba nici de o îngenunchere în fața terorii centrului.

            - Trăind într-un județ în care mulți se consideră scriitori, publicându-se anual cărți mai mult sau mai puțin importante. Cum ați făcut pentru ca în paginile publicației să nu se regăsească și veleitari, știută fiind presiunea acestora?

            - Există o anecdotă legată de o întîlnire dintre Eminescu și regina Elisabeta (pseudonim literar Carmen Sylva), manageriată, cum s-ar zice, de Titu Maiorescu. Regina era interesată de arte, ea însăși poetă. Când Elisabeta i-a lăudat opera, poetul nu s-a arătat impresionat. Se zice că, la un moment dat, Elisabeta i-a arătat o poezie compusă de ea, rugându-l să o citească şi să spună cum o găseşte. După ce a citit, marele poet i-a răspuns scurt şi sincer: „Maiestate! În forma actuală, cred că ar fi mai bine să nu fie publicată“. A urmat un schimb de replici anecdotic... Regina i-ar fi replicat la opinie amintind de statutul ei de suverană: „Uiți că vorbești cu regina României?“. „Da, dar nu cu regina poeziei“, i-ar fi răspuns poetul.

            În provincie lucrurile sunt mult mai sensibile decît la centru în relația cu veleitarii. Veleitari există și vor exista, uneori reușind să facă pasul spre profesioniști. Dacă au minte. În capitală ei se pierd în mulțime. Într-o mulțime generică. Aici, în județ, sau în vreun oraș, îi cunoști, te întîlnești cu ei, poate stați la o bere împreună și, deodată, îți arată niște opere proprii, în care ei au foarte mare încredere. Mai ales dacă au și aprecierea unor cunoscuți. Îți cer părerea, dar așteaptă confirmarea. Dacă nu le-o dai, poți deveni dușmanul lor. Și nu-i deloc așa. Devin ei contestatarii tăi, îți fac scrisori la șefi că nu-i publici, că și ei contribuie la banul public din care, poate, publicația beneficiază de un sprijin financiar. Dar, la rigoare, cine te plătește pe tine să-ți pierzi zilele încercînd să deslușești niște manuscrise proaste. Snt cazuri, nu la nesfîrșit, dar sînt. Ca și cazuri cînd scriitori buni nu ajung în paginile revistei fie că nu-i interesează (deși redacția nu evită interesul de a-i publica) sau, din neîndemînare, nu-și fac probleme legate de publicare.

            Este ciudat cînd un scriitor (în franceză se poate face distincția între écrivain și écrivant) are zece cărți publicate (căci știe să facă rost de bani pentru asta), dar nu are nici o cronică scrisă de un critic de profesie la vreuna din cărțile sale. Excepțiile nefericite (scriitor bun neremarcat… în viață) sînt foarte puține. Dar asta e o altă poveste.

            Revista încearcă - prin intermediul colaboratorilor, care știu să aleagă cărțile despre care să scrie, sau să agreeze vreo carte recomandată de redacție - să activeze o minimă sită critică, de selecție mai întîi. Veleitarii au și ei rostul lor, pe care sociologie literaturii ar trebui să-l analizeze mai atent. Glumind, am putea spune că problema – în publicistica literară, ca și în activitatea editorială – este dată de faptul că veleitarii au mintea mai odihnită decît scriitorii sadea și deci e greu să polemizezi cu mintea lor. O spun în glumă, fără intenții ascunse. Și-i atît de frumos să iubești literatura și să te lași fascinat de izbînzile acesteia! Dacă această iubire nu-ți activează un prag critic cînd treci spre propria creație, lucrurile se complică.

            - Revista s-a remarcat în ultimii ani pe piață, câștigând premiul Revista anului al Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L.), juriul fiind prezidat de Nicolae Manolescu (președintele Uniunii Scriitorilor din România). Deși avem zeci de publicații culturale, iată că, acest premiu a venit la Bistrița. Cum ați primit vestea?

            - Am putea spune că un asemenea premiu marchează o firească evoluție, mereu spre mai bine. Și e reconfortant să primești o asemenea valorizare din partea unor profesioniști, atît într-ale creației, cît și într-ale criticii literare. Marchează un punct atins în urcarea unor standarde, care, însă, obligă. Ca și faptul, găsibil și la alte reviste de profil, de a fi onorată cu egida Uniunii Scriitorilor din România. Un asemenea fapt trebuie să bucure redacția, colaboratorii, cititorii, dar cred că ar trebui luat în seamă și de cei care sprijină financiar revista noastră. Spun „revista noastră” și cred  că acest plural, „noi”, poate fi asumat de majoritatea scriitorilor de pe aceste meleaguri.

            - Care mai este astăzi rolul unei reviste în CV-ul scriitorului, știut fiind faptul că toată lumea publică ce vrea, când vrea pe rețelele de socializare. Este cea care dă factorul de calitate? Sau depinde și aici de fiecare revistă?

            - Azi, în libertatea manageriată (termen căutat!) de o democrație nețărmurită, fiecare poate publica orice vrea. Și poate să se autonoteze și să treacă nota acordată (sieși) pe coperta cărții. Rețelele de socializare oferă și mai mult. Oferă o libertate neîngrădită de cenzura profesionalismului. Deocamdată. Deși poți întîlni și publicații online care au ce să-ți ofere în cheia valorii. O revistă „printată” îți face mai întîi legătura cu tradiția (așa cum noi ne-am legat de proiectul lui Liviu Rebreanu, fie și metaforic vorbind). O revistă vine spre tine, scriitorul, tînărul scriitor, cu autoritatea egidei, a unei redacții, a colaboratorilor și  te leagă, profesionist, de un fenomen literar mai larg. Acum, să recunoaștem că „revistele” sînt de mai multe feluri. Nu-i cazul să intrăm în amănunte.

„Scriitorul este cel care intră în adîncul sufletului nostru și îl exprimă”

            - Ce vă propuneți pentru următorii 20 de ani? Veți schimba rețeta construcției revistei sau veți merge pe același filon deja consacrat?

            - Eu cred că, dacă ai descoperit un anume filon de exploatare a unor zăcăminte (prețioase…), e bine să mergi în aprofundarea lui. Nu te poți muta dintr-un loc în altul. Revista nu are de ce să-și epuizeze emergențele în cîțiva ani. Dacă cei care o servesc nu dau bir cu fugiții. Loc de înnoire există mereu. Dezvoltarea acestui loc aparține redacției și colaboratorilor. Deschiderea spre nou – și spre nou-veniți – e mereu pusă în operă, iar spiritul de împrospătare nu este blocat de nimic. Da, mai apare din cînd în cînd cineva obișnuit să pună bețe în roate, dar cel care face așa ceva ar fi mai bine să facă dovada că are inițiative proprii, de care se poate ocupa după cît îl duce mintea.

            - Cât de importantă este susținerea presei literare de către instituțiile de cultură?

            - Întrebarea deschide o discuție delicată, care ar putea fi totuși tranșată foarte simplu. Da, instituțiile de cultură trebuie să susțină presa literară, avînd în vedere faptul că și presa literară face cultură! În felul ei. Paleta domeniilor culturale este largă și fiecare domeniu își are rostul său. Nu poți spune că un domeniu este mai important decît altul și că finanțezi doar anumite domenii. Literatura are rolul ei primordial în întărirea ființei noastre. Scriitorul este cel care intră în adîncul sufletului nostru și îl exprimă. Vorba lui Coșbuc, care nu e deloc și niciodată desuetă: „Sînt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cînt bucuria și-amarul.” Scriitorul este un actor al bucuriei, dar și al amarului. Amarul scriitorului nu trebuie asociat cu pesimismul. Amarul din literatură e exorcizare a răului. Iar lupta noastră cu răul nu încetează.

            - Un mesaj pentru cei care v-au fost alături de-a lungul timpului, scriitori și cititori.

            - Ce pot să le spun altceva decît că le mulțumesc și că sper să aibă determinarea și puterea să meargă mai departe în această aventură culturală! Împreună, scriitori și cititori. Pămîntul este bătut de om pe toate meridianele. Cotrobăit, cum s-ar zice, peste tot. Aventurile culturale au încă forța de a oferi călătorilor din domeniu alte și alte miracole!