Mă tem şi mă înveselesc...

- note de reporter la Sfântul Mormânt –

Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastră (...) Marea durere a existenţei terestre naşte şi sporeşte lipsa lui. Un sentiment de rămaşi-pe-dinafară ne dă surdul impuls de-a scăpa de această osândă, de a ne dezlega de acest blestem.

(Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos)

Mergem pe Via Dolorosa, ascultând cum se-ndeseşte timpul, cum ies din gheara vremelniciei fuioarele surâsului. Via Dolorosa este creştetul lumii. Aici i s-a dat omului geneza mântuirii. Aici unde vine truditorul în credinţă să-şi lămurească fiinţa, ca la o avanpremieră a Judecăţii de Apoi.

Mergem pe Via Dolorosa ca pe o dungă de deal desenată de privirea Mântuitorului, simţind umbra crucii şi sarea suferinţei. Auzim şuierul din lemnul Golgotei...Cine vrea să se asemene cu Domnul, scria părintele Arsenie Boca, în „Învăţămintele regilor”, în cruce să se asemene...

Rotonda care acoperă baldachinul Sfântului Mormânt îşi păstrează forma iniţială din secolul al IV-lea şi este locul cu cea mai mare solemnitate din Biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii; după cum Capela Golgotei, cu imaginea răstignirii lui Iisus, este locul cel mai încărcat de durere şi demnitate a durerii (...); aflându-ţi Aici loc, dacă tu, Omule, ţi-ai luat crucea şi îi urmezi Lui; să simţi, Aici, cum ard contururi de veşnicie, în lan de altare, în grotele-fântâni, cum timpul devine gigant, spre a nu se zădărnici jertfa.

La Sfântul Mormânt eşti prins în bătaia eternităţii. Nu vii şi nu pleci; eşti noul contur al propriei iluminării, la o răspântie de imagini în care clocoteşte lumina. Eşti făclie lângă miile ce înconjoară baldachinul, te frângi şi te ridici, tremuri şi te bucuri, închizi şi deschizi ochii, vezi apa Duhului, adâncimea şi limpezimea ei, cercetezi adâncimea şi limpezimea râului fiinţei tale. Căci, atunci când va lumina harul, trebuie să fii acolo, cu Ierusalimul tău, în care să nu bântuie blestemul şi moartea, în care cu ramurile verzi ale gândului să-l întâmpini pe Domnul, înţelegând că ne pierdem când nu ne căutăm destul. Aici nădejdea îşi află vatră, vorba poetului, şi e ceva mai adânc decât noi înşine. Un alb cald, continuu, preia ritmul vieţii. Privegherea. În ascultarea poruncii Mîntuitorului: Privegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei, seara, la miezul nopţii, la cântatul cocoşilor sau dimineaţa! (...)

Se pregăteşte liturghia miezului nopţii, se ating odăjdii de mâinile noastre, cupolele se leagănă în aburi de zori, genunchii apasă piatra, lucie ca gheaţa, în strigătul de dinlăuntru pe care-l naşte rugăciunea ce leagă pământul de cer. Începe cuvântul liturgic ... Pretoriu, Golgota, Piatra ungerii intră într-un imens cerc de foc. E procesiunea îndreptării sufletului... Murmurăm, alături de ierarhi, filele liturghiei. Cu pace să ieşim...! Cu pace să rămânem în liturghia fără de sfârşit, cea numită „a fratelui”, a iubirii de celălalt; aflând suişul; altoindu-ne suferinţa la cruce, cum ne îndemna Părintele Galeriu (...)

În mine, în noi, zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma crucii jertfei lui Iisus. Ziua are forma crucii... Sunt, suntem la rădăcina luminii. Şi spun: Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. Amin.

Valentin Marica

USR-PLUS

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]