Laszlo Tokes: „Ziua Naţională a României este, pentru minoritatea maghiară, zi de doliu”

Aşa vorbit-a, la posturile de radio şi televiziune, plin de venin şi ură, slujitorul sfintelor altare ungureşti din România. Şi nimeni din cei aflaţi la conducerea ţării, preşedinte sau premier, nu s-a arătat, nici cel puţin indignat sau revoltat, la auzul acestei declaraţii de antipatie la adresa poporului român.

El, Tokes baci, reprezentantul minorităţii maghiare, care are în guvernul României un viceprim-ministru şi trei miniştri; el, alesul României în Consiliul Europei; el, care se bucură de mai multe drepturi şi avantaje decât populaţia autohtonă; el, care îndeamnă necontenit minoritatea maghiară din ţinutul secuiesc să iasă în stradă şi să-şi strige dreptul la autonomie, nu se jenează să exprime asemenea gânduri murdare.

Dacă românii, aflaţi în ţara vecină, s-ar fi manifestat public cu atâta indecenţă şi lipsă de respect faţă de Ziua Naţională a Ungariei, ar fi fost trataţi cu aceeaşi înţelegere, cu aceeaşi toleranţă de care s-a bucurat pastorul maghiar?

Înţelegem jalea adâncă ce l-a cuprins pe înverşunatul naţionalist Tokes, la amintirea zilei de 1 Decembrie 1918, când Ardealul de Nord a fost eliberat de sub teroarea hortystă, împreună cu alte naţiuni subjugate şi asuprite. De atunci, domnul Laszlo şi ungurii, poartă doliu la 1 Decembrie ca după pierderea celei mai dragi fiinţe.

El, pastorul, nu ştie sau se face că nu ştie, cât doliu au purtat în suflet ardelenii, atât în timpul dualismului austro-ungar (1867-1918), cât mai ales, între anii 1940-1944, când o parte din trupul ţării (11 judeţe din Ardealul de Nord) a fost sfârtecată şi trecută vremelnic sub stăpânirea Ungariei hortyste. Nu ştie sau se face că nu ştie că filele de istorie ale acelor ani au fost scrise cu sânge la Trăznea, Ip, Moisei şi în alte multe locuri din zona aflată sub ocupaţie străină.

Amintiri dureroase păstrează în suflet şi azi cei care, pe atunci, se aflau la vârsta învăţăturii sau erau cuprinşi de levente, la pregătirea premilitară. Astfel, numitul Gavrilă le mărturiseşte: „Eram la instrucţie de levente şi ungurii ne băteau fără milă, mai ales pentru că nu voiam să cântăm cântecele lor pline de ură faţă de români, cântece care-l preamăreau pe Horthy. N-am mai putut răbda şi am trecut în România, m-am înrolat în armată şi am luat parte la luptele pentru eliberarea oraşelor Târgu Mureş, Turda şi Oradea. Am fost rănit şi internat în spital”. Iar Ioan B. ne spune, cu aceeaşi jale în suflet: „Tot din cauza ungurilor care ne batjocoreau la instrucţie premilitară, am trecut graniţa, am ajuns la Vatra Dornei şi am fost încadrat într-un regiment de grăniceri. Am participat la luptele sângeroase de la Oarba de Mureş, de unde numai o minune divină mi-a salvat viaţa”.

Octogenara Maria P. a avut nenorocul să-i fie învăţătoare, în acei ani de tristă amintire, o unguroaică, o fiinţă urâtă şi rea. „Pentru cea mai mică greşeală, îşi amintea fosta şcolăriţă, ne aplica pedepse corporale. Cu cea mai mare plăcere ne lovea cu băţul în buricele degetelor adunate strâns în palmă”.

În cartea „Adu-ţi aminte”, profesorul George Coman din Moisei, adresându-se generaţiei care va veni, încheie cu un însufleţit îndemn:

„Aduceţi-vă aminte şi nu uitaţi, coconi din Moisei, din Ip, din Trăznea şi din toată ţara. Nimic să nu uitaţi!... Să spuneţi copiilor voştri şi copiilor pe care-i vor avea copiii voştri să le spuneţi despre crimele abominabile săvârşite de hortyşti în atâtea localităţi din Ardeal. Aţi auzit copii? Să nu uitaţi!

Era să uit. Îi mai amintesc parlamentarului european încă un fapt încărcat de semnificaţii. În anii trişti ai ocupaţiei maghiare, 1940-1944, o învăţătoare româncă de la Şcoala Generală Salva, femeie frumoasă şi inteligentă, s-a căsătorit cu un ungur, pe atunci şeful gării din aceeaşi localitate. După 1944 s-au retras în Ungaria, unde, credem că, au trăit fericiţi, de vreme ce după 20 de ani de la căsătorie au revenit pe plaiurile natale ale soţiei. S-a văzut atunci ă fiul lor, ajuns la vârsta majoratului, nu ştia nicio slovă românească. De ce oare?

Domnule Laszlo Tokes, fii cuminte, nu mai purta doliu, nu mai nutri gânduri revizioniste. Ardealul va fi pe veci, adică cât lumea şi pământul a ardelenilor, iar Ungaria nu va mai face parte niciodată dintr-un imperiu, ci din familia ţărilor europene, ca şi România.

Aşa că, de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, să nu mai porţi doliu, ci să strigi, împreună cu toţi românii, „Trăiască România dodoloaţă”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5