Izbăvirea prin poezie. Iubirea trăită în cuvinte

Moto:

Cât de simplă ar putea fi poezia/ cât de adâncă/ atunci când iubitorul de cuvinte stă/ lângă tine.

Cartea de poezie Camely , Editura Charmides, 2023, te întâmpină cu o poezie frumoasă (și asta nu e o banalitate, ci o realitate!), o poezie fluentă, curgătoare, ca un murmur continuu de iubire și amintiri nostalgice. Un Orfeu cântându-i din harfă Euridicei. Din poemele lui Atila Racz se adeverește, mai bine ca niciodată, că iubita e muza inspiratoare a poetului, ea îi acaparează gândurile și simțirea. Poezia tânără de astăzi poate nu mai are apetență pentru genul acesta de frumusețe; minimalismul mizerabilist, lepădarea de podoabele metaforei o sărăcește. Inflația de astfel de poeți și de poezie pornește poate de aici, din incapacitatea de a stăpâni meșteșuguri ca metafora (cum la  pictori desenul), transfigurarea trăirii și suplinirea lor printr-un verbiaj lipsit de emoție. Să ajungi însă la simplitatea adevărată, maiestuoasă, iată meșteșugul oricărui mare poet. Atila Racz mărturisește în poemul cu care se deschide Camely că poetul nu știe să scrie decât „îmbătat de coapsele femeilor/ chinuit de omul din el/ chinuit de ziua ce moare”. Nașterea poeziei se face atunci când „fiecare cuvânt pe trupul tău așezat/ ar fi rochia ta de mireasă”. Actul creator se săvârșește noaptea, în singurătatea odăii, când toate umilințele poetului sunt uitate: „degetele mele cum a ieșit luna/ sunt de aur un fir subţire de sânge/ îmi curge pe faţă/ scriu noaptea și sub fiecare cuvânt ard lumânări/ îmi plac așa când pâlpâie/parcă ar fi oameni care visează”.

Poezia e simplitate, e înălțare prin meșteșug la rostirea trăirii: „o să scriu poezii foarte frumoase și/ tot atunci pe capra de lemn/ așezam o scândură/ și pe ea foile albe/ încă atât de curate/ o să scriu poezii clare îi zic/ limpezi ca privirea copilei/ care săpa în grădină privindu-mă/ cu ochii ei curioşi de căprioară/ o să fie simple/ atât de simple încât/ n-o să găseşti nimic/ de neînţeles”.

                Iubita e poezia însăși, cum și poezia e iubita cu care dialoghează poetul. Iubirea e trăită prin miraculoasa putere a cuvântului. Amplul poem Camely mai vorbește despre trecerea timpului, despre ființa trecătoare: „ea îmi tot spune că nu poți fi/ decât urma altuia decât umbra/ celui ce trece prin tine/ te apleci puțin și auzi cum/ dispar anii/ te încumeți să crezi că este ultimul/ în care desăvârșești/

strigătul/ ori acea tăcere care cade-n cuvinte/ spre iarnă.”

Lumea poetului e lumea din cuvinte, poezia e un mod de viață, e atitudinea  smerită, umilă față de tainele ei: „cineva o să rostească poemul/ în care toți vom sta în genunchi/ toți vom căuta acea lumină/ în care se naște copilul/ toți o să purtăm în noi/ umilința”. Viața din cuvinte, cuvintele din viață sunt viziunea amplă a acestei poezii; drumul invers al omului spre desăvârșire și simplitate: „Omul desăvârșit/ este doar copilul/ cum fiecare cuvânt/ lăsat singur/ desăvârșește lucrul./ Iar „în bătrânul așezat pe prag/ crește sfârșitul”.  Vârsta paradisiacă, se știe, este cea a copilăriei. Poetul are o inimă de copil, străbate timpul, împotriva curentului, ajunge să se privească de aproape: „copilul care încă trăieşte în mine îmi ia inima/ îmi ia cuvintele/ încerc să scriu când el adoarme/ când se joacă în curte/ şi am timp să mă privesc”. Iubita Camely a fost și ea copil, o zgâtie de fată (cum zicea Eminescu), pe care poetul și-o imaginează la vârsta inocenței: „fug prin întuneric/ prin ferestruică trec imagini/ visate”.

Iubirea e totul, e izbăvirea, salvarea de la bătrânețe și moarte. Realitatea este minciuna trăită, mai spune poetul. Versuri cum „firul de iarbă vorbește cu firul de ploaie” ne trimit la poetul american Walt Whytman, care și el, prin simplitatea maiestuoasă a versului, slăvea bucuriile vieții.

Cine crede că iubirea e doar viziune cuminte, se înșeală. Iubirea e ardere, dar și trăire concupiscentă, consumată în avântate scene erotice: „Când mi-ai pus sfârcul în gură/ am supt/ mă tot gândeam că ne jucăm/ îmi chiar aminteam păpuşa/ devenită bărbat”. Poetul își imaginează că scrie versuri pe sânul iubitei: „sânul tău pe care scriu/ este atât de trandafiriu/ uite cum adoarme cerul.” Iubita e pretutindeni, bucuria și amărăciunea iubirii sunt trăite în gări, în cârciumi pe unde poetul trăiește o prelungită boemă. Neputința de a trăi veșnicia iubirii îl urmărește cum propria-i umbră: „ies dintre poeme/ ca umbra celui care am fost/ ca foşnetul hârtiei/ pe care am scris iar tu/ o poţi strânge în palmă/ să o arunci în trecut.”

O altă amintire ce-i trezește irepresibile nostalgii este cea a părinților venind parcă din lumi ancestrale; a tatălui lucrând pământul (cel care vorbea cu pământul) și a cărui înțelepciune de viață lasă urme adânci: „îmi amintesc bunăoară/ ce-mi zicea tata/ în drumul nostru spre casă/ cu tristețea lui ascunsă-mi spunea/ acesta este cred ultimul drum spre casă/ poate ultimul anotimp când împreună/ pășim pe aceeaşi cărare”.

În poemul 23, curgerea duioasă, nostalgică a versurilor atinge cote ale perfecțiunii senzuale: „zidul pe care-l sparg nu este decât ziua trecută/ alerg dintr-o noapte în alta/ aici pe colină alerg înspre mine/ în timp ce îmbătrânesc/ ia-mă copilărie când ațipesc/ mă ia între povești/ mă ține de mână/ când peste colină trec pescăruși/ când oceanul țese rochii dantelate/ în jurul stâncilor și împreună urcă în cânt/ da/ acum ploaia calcă/ pe iarba tânără încă/ și umbrele ei dansează/ pe ochiul apei/ ce mi se adună în palme/ iepuri sălbatici caută cotloane/ în mine acum/ chiar acum spre înnoptare/ când aplecat îţi scriu pe o frunză/ și-mi închipui/ că toamna o să ți-o așeze/ pe genunchi.”

Dealurile joase ale Irlandei, iarna ce acoperă colinele, oceanul, pescărușii, ploile ținutului fac parte din ambientul în care nostalgiile poetului nasc imagini de o inepuizabilă bogăție. Este locul recluziunii irlandeze. Sunt versuri care ne trimit cu gândul la marii poeți pe care i-a dat Irlanda: Becket, Joyce, Yeats.

Cartea, luată ca un întreg, este un elogiu adus iubirii: „să locuim/ într-un singur cuvânt de la /naștere până la moarte”. Un cântec prelung, în care cuvintele cântă în locul notelor muzicale. Așezarea versurilor, cuvintele ce se repetă, și care întăresc imaginile, cum în Sfintele Scripturi, urmăresc un fir melodic, curgerea unei ape. Versul scurt poate să intrige, cum și dispunerea aerisită pe pagină. O poezie care se cântă, care se declamă și care nu se citește la modul banal. O poezie scrisă parcă pentru un recital al unei mari actrițe. O epopee modernă a iubirii ce-și poate avea rădăcini în legenda medievală Tristan și Isolda. Locul colibei din pădure este luat acum de garsoniera sărăcăcioasă în care iubiții se întâlnesc. Poetul urmărește silueta iubitei alunecând prin odaie, într-un tulburător ritual al iubirii: „în fiecare dimineaţă/ ar fi trebuit/ s-o privesc ridicându-se/ din visare/ ridicându-se/ cum lumina se strecura/ în odaie și desena în/ mine/ formele ei văluroase/ cea fără de chip o/ umbră/ se prelungea spre/ perete atât de solemnă/ atât de tăcută atât de/ îmbietoare/ în timp ce ea sfioasă îşi/ punea agrafele-n păr/ rochia neagră ghetele/și eșarfa verde ca iarba”. Sau, continuând cu imaginea senzuală a iubitei: „nu mai pot să-mi imaginez nu/ nu mai pot să-mi mint mâinile/ ce-ți caută coapsele cărarea/ lină spe gât părul atins de/ noapte/ şi cum să nu fiu copil/ când tu te legeni/ când tu luminoasă te înalți/ spre cer/ ca o pasăre albă”.

            Iubita nu este doar apariție evanescentă, ci o ființă adorată în alcătuirea ei de femeie: „îmi vine sa urc/ să mă cațăr/pe firul ciorapilor tăi cum/ noaptea-ți îmbracă trupul de mamă”.

Camely este un poem despre o iubire senzuală, este tângurea poetului în fața implacabilei treceri a vremii; este lupta împotriva resemnării și a morții: „Atinge-mă cât se mai poate/ atinge-mă cu primăvara/ încă nu știu că sunt bătrân încă nu/ știu că moartea/ este împăcarea cu Dumnezeu”. Cât de naivă credința tinereții că moartea ar fi o simplă opțiune și nu ceva inevitabil, ne spune poetul: „te rog/ să privești cum spre îniernare/ totul devine curat/ ca iertarea”. Poetul se agață cu disperare de iubire, ca de unica salvare în fața neantului: „cum pot să trăiesc fără de tine/ fericirea mea din adânc”.

      El se mai lasă sedus de gândurile înțelepciunii, care uneori nu duc la nimic. Filosofarea în poezie este ca o ingerință impură în desăvîrșirea unui cristal. Poezia lui Atila Racz are un bogat filon neoromantic: „și uite/cum te-am adus dintr-o copilă în/ femeia ce deschide în fiecare/ înserare fereastra privește cerul/ și-mi spune în taină/ poetul meu”.

În Camely aflăm imagini de o stranie frumusețe ce ne dezvăluie un poet profund, de mare calibru: „Treci prin odaie în timp ce scriu/și iată/ s-a dus vara ca mângâierea/prin gândul tău culorile toamnei se lasă”. Sau: „priveşte cum străzile arată ca niște mirese/ când ninge privește cum/ cerul îşi lasă gândul pe munţi”. Sau: „există un loc în care toţi ne/ prefacem că existăm/ acum ninge/ îngerii se destramă”. Sau: ... am putea cita imagini la nesfârșit.

David Dorian

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5