Istoria la îndemâna cabotinilor (I)

Confuzia valorilor, în confuza noastră ţară, e întreţinută (deliberat ori din prostie) şi de felul în care sunt abordate nu numai fapte ale prezentului, ci şi ale trecutului. E logic: Dacă nu-ţi pricepi ziua de azi, tu, semianalfabet (ajuns în postură de gazetar) cum să înţelegi ziua de ieri sau de răsalaltăieri (a se înţelege ”secole”).

Se emit atâtea inepţii în mass-media imediată, încât ele se adună în focare nocive de informaţie şi educaţie, mai cu seamă când aceste ţevi de eşapament gazetăresc sunt emanate de ziare cu ifose de largă circulaţie.

Nu e potrivit să dau numele unor astfel de publicaţii, decât, eventual, să menţionez că ele pornesc de pe balcanicul mal al Dâmboviţei (nu degeaba râul - înţeles la propriu sau la figurat - izvorăşte din pământ românesc şi străbate aceleaşi plaiuri până la Dunăre; era să spun până la vomitarea în Dunăre).

Aflu stupefiat, dintr-un medalion dedicat lui Petrache Poenaru (1799-1875), că acesta ar fi autorul primului ziar românesc: ”Foaia de propagandă”. Uimit, alerg la enciclopedii, la istorii ale presei în limba română. O fac şi cu un fel de jenă că zeci de ani le-aş fi vârât în capul elevilor mei un fals: că prima publicaţie de acest gen nu ar fi ”Curierul românesc”, editat de Ion Heliade Rădulescu începând cu 8 aprilie 1829, la Bucureşti. Nici poveste! Adică tot e o poveste, adică o improvizaţie: Petrache Poenaru, la cei 22 de ani ai săi, vrea să-l convingă pe Tudor Vladimirescu (susţine autorul articolului din fudulul cotidian) că ”o luptă se câştigă la fel de mult cu forţa cuvintelor” şi-i propune acestuia tipărirea unui ziar (E ilar, când te gândeşti că la 1821 majoritatea absolută a populaţiei din Muntenia - se include şi o parte dintre ”cinstiţii” şi mult bogaţii boieri - era analfabetă). Iar conducătorul pandurilor n-ar fi zis nu. Atât. Adică: un proiect, o dorinţă, dar nu ceva realizat efectiv. Dacă ar fi un inventar al proiectelor, al visurilor - de acord. Da nu din aşa ceva se face istorie. La un astfel de joc al priorităţilor, ar trebui să-l avem în seamă pe Ioan Piuaru Molnar, fruntaş al intelectualităţii transilvane, care voia să scoată la Sibiu, în 1789, o publicaţie în limba română. Or, scuză-mă, Mitică de Dâmboviţa, dar la vremea aceea o asemenea intenţie era firească, fiindcă în zona Sibiu existau deja nenumăraţi cititori de carte; e semnificativ că aici e tipărit ”Catehismul”, prima carte în limba română. Dar, apropo de proiectul lui Piuaru Molnar , cercetătorii serioşi nu pun problema că proiectul lui ar fi prima gazetă în limba română.

În elanul său bombastic, condeierul (căruia îi tac numele), nu se opreşte aici, considerându-l pe Petrache Poenaru ”organizatorul cel mai de seamă al învăţământului românesc”. Ei bine, studiile de specialitate, enciclopediile îi recunosc acestuia ”merite deosebite”, dar nu-l aşează pe palierul lui ”cel mai”. E bine, sănătos, să ne strunim elanul superlativelor, când te gândeşti că ardeleanul (din zona Sibiu…) Gheorghe Lazăr este întemeietorul primei şcoli româneşti la Bucureşti, iar Spiru Haret este cel care a reorganizat, pe baze moderne, învăţământul de toate gradele.

Revin la motivaţia demersului meu. Dacă articolul acela (din arogantul cotitian) ar fi apărut într-o gazetă care abia îşi mai gâfâie zilele, mai treacă-meargă, însă, inserat într-o publicaţie de mare tiraj, actul îl consider nociv şi iresponsabil. Şi necesar să fie semnalat ca atare.