Între ”moşi” şi gheizere

Intelectuali din amontele Someşului Mare (de la Beclean până la Rodna), scriitori, muzeografi, cercetători în etnografie şi folclor, profesori - astrişti sau simpatizanţi ai Astrei - s-au adunat recent în moderna sală a Muzeului Grăniceresc Năsăud pentru a se întâlni cu Cenaclul Astrei ”Iacob Mureşanu” şi a dialoga pe seama unor publicaţii din zonă, a unor cărţi recent apărute, datorate unor autori din cuprinsul judeţului Bistriţa-Năsăud. Coautor şi moderator al acţiunii - cine altcineva decât profesorul Ioan Seni, devenit, pe zi ce trece, o personalitate emblematică a Năsăudului anilor de acum.

Nu mi-am propus să fac un fel de proces verbal al recentei întâlniri de la Năsăud, înşirând nume prestigioase şi idei dezbătute. Motivul acestui articol e sugerat încă din titlu. De altfel, din această perspectivă am şi opinat, prezent fiind acolo.

Fireşte, trebuie să mă explic.

Năsăudul - de mulţi ani încoace - şi-a ocrotit, conservat, valorificat istoria şi cultura cu o insistenţă exemplară. Au făcut-o şi o fac oameni de cultură, originari de pe malurile acestui seducător Samus, fie că trăiesc şi visează la faţa locului, fie că sunt aşezaţi în alte părţi din arealul românesc sau în diaspora şi trăiesc dorul în ipostaze şi intensităţi diferite..

Am mai spus-o în câteva rânduri, în presă ori la întâlniri colocviale: acribia în cercetarea trecutului, la Năsăud, a devenit o obsesie cu rezultate nu totdeauna optime pentru stringenţa prezentului. Căci, inevitabil, te întrebi: Pentru care viitor al zonei năsăudene e nevoie de trecutul său? Cui foloseşte?

Dacă în sală, când am intervenit în discuţii, i-am numit ”moşi” pe domnii Ioan Seni, Ion Lăpuşneanu, Liviu Păiuş, Romulus Berceni sau Ioan Mititean, n-a fost nici o intenţie de a-i trimite în derizoriu, dimpotrivă, le-am remarcat strădania de a încredinţa tiparului tot ce (încă) mai există neluminat suficient în zestrea culturală a Năsăudului.

Am încredinţarea, de asemenea, că această vocabulă - ”moşi” - a fost înţeleasă corect şi cu un bun simţ al umorului. (Cele două nepoţele ale mele aşa mi se adresează: ”Moşule”. Şi îmi place teribil: a fost o înţelegere prealabilă între mine şi fiică-mea). Apoi: Dacă acest cuvânt - ”moş” - ar avea o conotaţie peiorativă, nu ar fi rămas în istoria noastră culturală derivatul de nobleţe ”strămoş”. Dar am avut o bucuroasă revelaţie, datorată unui moment cu totul neobişnuit, neaşteptat, într-o manifestare culturală: lansarea romanului ”Spada lui Zoro”, semnat de Iuga Cristina-Maria.

Cine este ea? Începe să se ştie: o şcolăriţă de 14 ani. Să scrii un roman de 500 de pagini, să-l publici, să pledezi pentru el, tu, autoare, apoi cartea să fie susţinută de oameni în toată firea, nu pentru a-i mângâia efortul, ci pentru a-i releva merite incontestabile de prozatoare, viziunea matură, precoce, despre o ipostază a existenţei umane - Doamne! asta nu se întâmplă pe orice meridian al planetei!

Îi doresc fetiţei acesteia o condiţie psiho-somatică zdravănă, încât performanţa ei incredibilă să transforme precocitatea sa creatoare în putere de a continua şi de a avea norocul să evite condiţia de efemeridă.

Acum, trebuie să vin cu o altă explicaţie: De ce Iuga Cristina-Maria e un gheizer în climatul de ”moşi” ai Năsăudului. Ea a ţâşnit - asemenea (în anii 80) Monicăi Salvan, care a scos un volum de poezie, elevă fiind. Aşadar, străbunul pământ al zonei Năsăud are în lava sa, de simţire şi afirmare

creatoare întru artă, forţe care, din când în când, vin la lumină cu prospeţime, cu vibraţii de spirit şi cultură primenitoare, care spală cerul de incertitudini, rutină, prejudecăţi şi automulţumire. Şi care ar putea croi venerabilului Năsăud un orizont de altă calitate.