Într-un dor de folclor

„De s-ar găsi cineva

Să-mi dezlege inima

N-ar şti cere cât i-oi da!

Am început cu versurile de mare profunzime din folclorul maramureşean spre a fi o cugetare asupra celor care vor urma…

Într-o zi îi spun unui confrate că sunt foarte plăcut impresionat de scoţieni, cum umblă mândri în portul lor tradiţional şi că, din păcate, la noi se pierde obiceiul de a mai îmbrăca haine ţărăneşti, foarte frumoase şi diversificate… „De ce nu te îmbraci tu aşa?”, mi-a replicat interlocutorul care, cândva, undeva, în amonte de Someş, a purtat asemenea haine, iar acum umblă, mai tot timpul, într-un costum de blue jeans.

Deşi m-am născut la oraş, mi-ar face plăcere să mă „afişez” în straie naţionale, n-aş zice zilnic, dar cu anumite ocazii aş vrea să mă mândresc şi eu ca scoţienii…

Într-o seară, pe un post de televiziune irlandez, am văzut un compatriot aparţinător unui cult neoprotestant care spunea că, în viitor, se vor intensifica schimburile culturale între români şi irlandezi. Nimic rău în asta, însă aş fi vrut ca domnia sa să dea câtva detalii în ce constau aceste schimburi din punctul său de vedere…

Cele două episoade, precum şi un anumit tip de „folclor” nou m-au determinat să scriu aceste rânduri.

Atunci a fost când mi-am zis:

„Săraca inima me

Când vede o fântâne

O tulbură ş-apoi be” (Fraţii Petreuş)

şi

„Bată-l focu’ dor

Că n-am vreme nici să mor” (Ioan Bocşa)

Pata de culoare a unei naţii este propriul folclor. În ce priveşte folclorul românesc, prin bogăţia şi frumuseţea lui, parcă e venit din cer, asemenea unui curcubeu.

Fiindcă tot românul s-a născut poet, mă voi referi cu predilecţie la poezie populară care, de obicei, este legănată în cântece.

Varietatea textelor se identifică de la cele cu conţinut narativ-descriptiv, până la cele cu accente de satiră şi umor sau cu caracter educativ. Dorul, dragostea şi jalea sunt sufletul majorităţii cântecelor şi versurilor populare, având ca reprezentanţă, prin excelenţă, doina, proba de foc a oricărui interpret de muzică populară.

Deoarece cel mai bine vorbesc exemplele, am să citez, în continuare, versurile de foarte bună calitate ale unor cântece, având ca interpreţi consacraţi din câteva zone folclorice.

Încep cu un fragment dintr-un cântec din traista cu poveşti a Sofiei Vicoveanca, marea noastră artistă din Bucovina:

„Când eram nevastă nouă,

Auzeam cum cade rouă,

Când eram nevastă bună

Auzeam cum cade brumă

Dar amu că îs bătrână

Nu mai aud nici când tună!”

Redau, în continuare, un catren dintr-un cântec din vremurile sale bune, ale unei voci extraordinare, care este Irina Loghin. Ca piesă instrumentală este interpretată la nai cu o mare sensibilitate şi virtuozitate (caracteristic interpretului) de maestrul Gheorghe Zamfir.

Dar iată versurile:

„Frunzuliţă a bobului,

Măi bădiţă de pe grui

Dragostea mea pentru tine

Ardea macii pe coline”.

Cu o voce limpede ca izvorul, o stea căzătoare prematur, Titiana Mihali, horea îngânându-se cu neliniştea Izei, printre altele:

„Inimioară cu dor mare

N-ai la nimeni crezare,

Te pot crede numai eu

Inimioară cu dor greu,

Cine te credea odată

Azi îi dus în lumea largă…”.

Doamna munţilor, marea artistă Lucreţia Ciobanu, asemenea unei zâne bune din poveşti mioritice, „spune” într-un cântec:

„Că şi muntele că-i munte

Şi tot are doruri multe…

Că pe unde trece dorul

Creşte iarba şi bujorul!”

Citez versurile cu care s-ar mândri orice poet ale unei excepţionale doine bănăţene, având un interpret pe măsură, numindu-l aici pe Achim Nica:

„Tot m-aş duce şi n-am unde

Dorul mândrii mă ajunge

Tot m-aş duce şi n-am cum,

Nu-i nici cale, nu-i nici drum…

Numai dor sucit pe fus

Nu ştiu viaţa cum s-a dus,

Numai dor sucit pe mână

Şi acuş mă fac ţărână

Doar de dor la primăvară

Două flori or să răsară:

Mândră floare ca de crin

Şi eu floare de suspin…”.

Observăm cum apare ca un laitmotiv dorul, un cuvânt de o mare densitate şi complexitate, aproape intraductibil în alte limbi… Şi de-ar fi numai atât, dar

„De dor nimeni nu moare

Făr’ se uscă pe picioare

Nici de dor, nici de urât

Făr’ se uscă pe pământ

Ca iarba vara la vânt” (Titiana Mihali)

O dezlegare s-ar afla într-o doină a privighetorii Banatului, Mariana Drăghicescu, precum o boare de vânt pe vreme de arşiţă:

„Du-te dor şi pustâieşte

Lasă omu ce iubeşte

Uşurează-mi inima

Să mai pot călca iarba

Uşurează-mi sufletu’

Să pot călca pământu’!”

Capodoperă a liricii populare româneşti, balada „Mioriţa” a fost culeasă în Munţii Vrancei de scriitorul Alecu Russo, care în acel moment a exclamat: „M-am înamorat de ea, ca de o mândruţă crăiasă din Carpaţi”. Balada a fost prelucrată de poetul Vasile Alecsandri, care a asemănat-o cu o nestemată, cu o perlă a spiritualităţii noastre naţionale.

Recent, am aflat cu vie satisfacţie că printr-un gest nobil şi salutar totodată, scriitorul Aodh O’Canainn a tradus balada în limba irlandeză. Thank you, gentleman!

Iată, a fost şi un exemplu, dintre multe altele, cum valoarea şi frumuseţea folclorului nostru atrag dragoste şi admiraţie şi peste hotare.

În ultima vreme am observat o trecere în umbră a folclorului autentic şi apariţia unuia de tip nou, foarte mediatizat. În ce priveşte calitatea, îi las pe nişte cântăreţi-minune să se autodefinească: „Ne duşmăneşte lumea/ Că noi toţi cântăm manea/ Zică lumea cât de tare/ Că noi toţi avem valoare!” (Sic!)

Şi aş adăuga eu: Frunză verde, trei manele/ Nestemate… tinichele!

În consonanţă cu ceea ce se cântă în top acum, dansurile constau în zbenguieli în jurul unui punct central al corpului şi alte soiuri de lambade.

Dansurile sau, mai degrabă, jocurile populare româneşti sunt: hora, învârtita, sârba, căluşul, drăgaica, alunelul, bărbuncul, geamparalele, crăiţele, tropotita, roata, vlaşca, pandelaşul, viştea, ciuleandra, periniţa şi altele foarte frumoase şi de mare virtuozitate, cu ritmuri de la cele celtice sau anglo-saxone, până spre cele orientale…

„Nu mi-e dragă lume atare

Nici oamenii orişicare!” (Ioan Bocşa)

Mă rog, este democraţie şi trebuie respectate gusturile şi plăcerile semenilor noştri…

Dar,

„Cine iubeşte şi lasă

Dumnezeu să-i dea pedeapsă!”

doinea Maria Tănase, prinţesa cântecului românesc, intrată în legendă.

Parafrazându-l pe Constantin Brâncuşi, genialul sculptor din Hobiţa, care spunea, referindu-se la suflet şi spirit: „Când am încetat să fim copii, am încetat să existăm”, aş zice că, în momentul când am încetat să ne iubim folclorul, am încetat să mai fim români.

Da, avem datoria sacră şi onoarea de a ne apăra şi promova propriile valori, identitatea, culoarea…

Da, trebuie să avem grijă ca de un copil de tezaurul nostru, să nu fim blestemaţi…

Da, pentru că, într-adevăr, cum cugeta poetul luminii, Lucian Blaga, veşnicia -a născut la sat…

Gândiţi-vă ce folclor a existat cu peste un secol în urmă, încât marele noastre poet Mihai Eminescu a spus: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, precum soarele soarbe un nor din marea de amar”.

Şi nici nu se putea altfel…

Ioan Moiş, alias Cincinat din Ţara lui Frunză Verde

P.S. De curând, doina a intrat în patrimoniul cultural intangibil al UNESCO!!!

*Articol revizuit şi publicat în ziarul „Zori de zi”, 2001, din Dublin, Irlanda, (n.a.)