Inter canem et lupum

Poporul aproximează traducerea zicalei latine spunând
„ te poartă de la Ana la Caiafa”; „din lac în puţ”;”între Scylla şi Caribda”; „”fugi de dracul şi dai de tat’so”.
Nu rareori constaţi cu stupoare că prietenii te deziluzionează, şi dimpotrivă, se întâmplă că duşmanii te flatează, suflându-ţi în pânze. Faptul este obişnuit ca „Bună ziua” în politică şi mai ales în plan internaţional, iar lordul Palmerston (1855-1858 prim ministru britanic) spunea lumii acest adevăr de „la obraz”, în Camera Comunelor: „Marea Britanie nu are duşmani şi nu are prieteni. Şi nu va avea niciodată, Ea are doar interese.”
Încă nu s-a stins ecoul declaraţiilor ambasadorului SUA la Chişinău, mr. James Petit, prin care ne mai separa, încă o dată, măcar verbal, de visul reunificării cu fraţii de dincolo de Prut, ca şi cum cărţile au fost făcut deja şi undeva prin gropile bombelor din Siria. Căci de n-ar fi aşa, atunci tăcerea ne-ar fi fost oricum mai priincioasă. Cum ne zbăteam să aflăm dacă e poziţie oficială sau trăsnaie personală a numitului, am priceput că ambasadorilor nu le merge moara de vorbe fără grăunţe.
Deziluzie amară, pentru noi, care socoteam că prietenii ne susţin necondiţionat, aşa cum noi o facem, aşezându-ne într-o veselie, cu Deveselu şi alte locaţii pe harta ţintelor inamicului, de dragul cui nu ne pricepe durerile şi idealurile. Mai ceva zile-n urmă, ambasadorul SUA la noi, dl. Klemm, punea în practică ”polliticaly correctly”, arătându-se mai aderent la voci minoritare, decât la realităţi sau doleanţele majorităţii.
Ceea ce mi s-a părut nu mai puţin stupefiantă în acest an este declaraţia altui ambasador, cel al Federaţiei Ruse, Valeri Kuzmin, care, în luna mai, declara la sosirea la Bucureşti, că „Rusia este gata să servească interesul naţional al României”: A fost un fel de declaraţie de dragoste făcută unei fete surde. Prea puţin interes din partea noastră, abia câte o notificare prin ceva cotidiene, Aceasta, deşi încă George Bush ne indica în vizita făcută la Bucureşti să fim „o punte” în zona noastră. Din păcate auzim cu o singură ureche şi ostilitatea noastră iremediabilă faţă de Federaţia Rusă nu are cum să ne aducă mai aproape geopolitic Moldova transpruteană. Rămânem fideli UE, NATO, dar a a dialoga pe această temă ţinând cont de realităţile zonei ar fi fost şi ar fi un semn de înţelepciune. A făcut-o Nicolae Titulescu (şi ne-a adus acasă măcar „Cloşca cu puii de aur” şi altele), dovedind diplomaţie. Nu mai facem atâta istorie, dar politica noastră actuală vizavi de Moldova (ca stat) pur şi simplu ne îndepărtează toate visele. Puteam să le promitem rusofonilor şi simpatizanţilor lor că într-o Românie unită se vor bucura de drepturi culturale, politice într-un fel care ar înlătura orice opoziţie, plus considerabile avantaje economice, comparativ cu ce au la ora actuală. Din duşmani am putea să ne facem amici, ba şi susţinători ai cauzei proprii tocmai unde azi avem adversităţi insurmontabile.
„Nătângia” politică, adică auzul cu o ureche şi mersul într-un picior, dezinteresul partidelor pentru cauza naţională (mai mult jalnice sereleuri ale unor personaje) contrastează cu actvitatea intensă a Dodonilor şi Plahtoniucilor de a duce definitiv Republica Moldova în orbita moscovită, cu deosebire după alegerile ce vor avea loc în octombrie.
Ar fi vremea să pricepem, după multele găleţi de apă rece primite pe creştet la grădiniţa noastră, că de noi depinde esenţial a urmări cauza naţională, iar când acest vector este pe cale de a se concretiza, abia atunci putem căuta sprijin şi dincolo de noi.