Încheind anul...

Întâmplarea face ca ultimul text pe anul acesta să-l scriu pe marginea unui volum ce-i aparține tot preotului Timoftei Găurean. Este vorba de cartea „Făgăduințe. Reflecții duhovnicești”, recent apărută la Editura Cezara Codruța Marica, din Târgu Mureș. Dacă la începutul anului notam faptul că un volum precum „Zefirul de Miazăzi” reprezintă un prilej de reculegere și redescoperire a bunătății și cumpătării, profit de ocazie pentru a-mi încheia ideea, constatând că această a cincea carte a părintelui de la Agrieș poate constitui un cadru spiritual rodnic, prielnic vastelor meditații conclusive, a liniilor pe care le tragem la sfârșit de an, acum, în prag de sărbători.
Textul cu care se deschide volumul edifică atât relația enoriaș-preot-Divinitate, așa cum este ea văzută de către autor, cât și anumite aspecte ale felului în care a fost realizat (și cum poate fi citit și interpretat) volumul de față. Constatăm de la bun început faptul că menirea preotului exclude orice formă de izolare. În calitatea sa de păstor, preotul este nevoit să fie în permanență atent atât înspre cer, cât și înspre pământ.
Nicio clipă „suspendat” în meditație, autorul își asumă cu pioșenie rolul de mesager nu doar al mesajului lui Dumnezeu, ci mai ales al darurilor Sale. „Preoția din mine îmi cere să fiu mai energic în acest sens, având în vedere lumea în care trăim, bulversarea pe care o trăiesc enoriașii de astăzi, răniți sufletește cu toate ispitele pe care lumea înconjurătoare și diavolul le pun în fața lor, furând astfel dreptul ce i se cuvine lui Dumnezeu din partea lor.” (p. 10)
Fără a se izola în turnul de fildeș al meditației rupte de lume și al cuvântului ce a pierdut legăturile cu realitatea, Timoftei Găurean își scrie cărțile păstrând o armonie între lumesc și divin. După cum notează editorul volumului, Valentin Marica, într-un „Cuvânt înainte” plin de grație, autorul caută ca „ființa lutului să devină tot mai mult ființă a Duhului”. Iar acest lucru face ca reflecțiile sale să capete un soi de înălțime (și înălțare) spirituală, să fie încărcate de avântări înspre înalt.
Există, de ce să nu admitem, riscul ca orice carte cu tematică religioasă să cadă în capcana propriului limbaj. Se poate întâmpla ca forma cu care este învăluit mesajul să capete o autosuficiență păguboasă, o înțelenire a termenilor, la limita formelor fără fond. În cazul volumului la care fac referire, lucrurile se petrec cumva invers. Fiecare cuvânt debordează de înțelesuri și semnificații, așa încât reflecțiile se apropie de granițele poeticului și ale metaforei. Fiecare text cules în această carte se revelă într-o oarecare măsură ca un festin al cuvintelor ce reușesc să exteriorizeze un preaplin interior. Iar frazele curg molcom, cu irizări subtile și invitații la (auto)reflecție.
Un consistent și semnificativ aspect al cărții părintelui Găurean îl constituie pasajele de autoreflecție în care meditațiile autorului se îndreaptă înspre propria condiție. Sunt, de cele mai multe ori, fragmente încărcate de emoție și lumină. „Doamne, Dumnezeule, un singur lucru te-aș ruga: să nu iei de la mine această bucurie niciodată ca să pot fi de folos turmei pe care tu mi-ai încredințat-o, iar de pe buzele mele să se rostogolească veșnic cuvântul Tău spre zidirea lor sufletească!” (p. 33)
Pe de altă parte, desprins cumva din apăsarea vremurilor pe care le trăim, volumul „Făgăduințe” este străbătut de o lumină limpede, de un fior al împăcării și al evlaviei. Autorul redă mesajul biblic utilizând un ton blând, senin. După cum notam și în textul precedent, părintele nu inventariază normele comportamentale care ne fac plăcuți lui Dumnezeu, ci evidențiază faptul că adevărata credință vine din interior. De aceea, autorul nu operează aici cu interdicții, ci cu îndemnuri. „N-aș dori să rămâneți cu impresia că Dumnezeu ne oprește de la mâncare, băutură sau de a ne face o casă frumoasă și de a o împodobi frumos. Nu ne oprește ca prin muncă cinstită să avem tot ce ne trebuie, dar fără ca să fim total legați de lucrurile lumești, fără ca să ne facem din ele un idol, ci paralel cu acestea să purtăm și grija sufletului, care e de mai mare preț, precum spune Sfânta Scriptură: «Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată iar sufletul său și-l va pierde, sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?»” (pp. 36-37)
Volumul acesta, ca toate celelalte ale preotului Timoftei Găurean, fac parte din lista aceea restrânsă a cărților pe care nu le citim, ci din care citim din când în când. Adresându-se minții și sufletului în egală măsură, textele acestea au o valoare care transcede esteticul, utilizând frumusețea cuvântului scris pentru a-și înnobila spiritual cititorii.