Haiku-ul, o nouă paradigmă de inspirație pentru Ion Radu Zăgreanu

      În spațiul românesc, cel care a scris pentru prima dată despre haiku a fost I. Cyprian; acest lucru s-a petrecut în anul 1904 în revista Evenimentul. În 1911, Al. Vlahuță, în eseul Poezie și pictură japoneză, din volumul La gura sobei, amintește, la rândul său, despre această formă fixă de poezie, considerată cea mai populară creație poetică în Japonia (aici, existând astăzi circa zece milioane de poeți de haiku). Mai târziu, în 1924, Ion Timuș va face același lucru, publicând două volume legate de Țara Soarelui Răsare: Japonia, viața și obiceiurile și Japonia, arta, femeia, viața socială, iar Traian Chelariu, în 1937, tipărind antologia de poezie Suflet nipon. A. T. Stamatiad, cunoscut prin volumul Peisaje sentimentale (1936), a tradus în 1942 volumul Din cântecele curtezanelor japoneze, iar în 1943 Eșarfe de mătase. Antologie japoneză. Dintre cei mai cunoscuți autori japonezi de haiku-uri, numiți haijini, amintim: Matsuo Basho, Issa, Shiki, Buson, Banya Natsuishi etc.

       În limba japoneză, haiku-ul trebuie să aibă o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul în care a fost descris. Inițial, subiectele se refereau la natură, plante, flori, insecte, păsări etc. Poeții din alte limbi au eliminat regulile japoneze pentru a-și lăsa liberă imaginația, astfel că numărul de silabe nu mai contează, ci doar conținutul, după dictonul latin Non multum sed multa. Sentimentele autorilor sunt exprimate concis, simplu, concentrat, subtil, adevărat, pe scurt, esențializat și sintetizat, punându-se accent pe imaginația lor, mergându-se până la abstractizarea acestora. Totuși, Manifestul Haiku din Tokio, din anul 1999, a impus câteva norme, stabilind faptul că, în locul cuvintelor-cheie, se pot folosi și: mare, copaci, viitor, foc, apă, fără legătură cu anotimpurile, iar criteriul esențial trebuie să fie originalitatea/autenticitatea, dând posibilitatea ca în alte limbi să se poată folosi sunetele sale caracteristice, structura putând avea 3 sau 4 versuri, fără ritm, de câte 4, 6 sau 8 silabe, cu măsura 5-7-5; firește, accentul punându-se pe „cuvintele penetrante” sau „versul-șoc”.

      În România, după 1965, au abordat acest mod de exprimare poetică destul de mulți autori, dintre care amintim: Maria Banuș, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Aurel Rău, Ștefan Augustin Doinaș, Cezar Baltag, Petre Ghelmez, Gheorghe Grigurcu, Vasile Igna și alții. În 1970, Ion Acsan, Dan Constantinescu și Ioanichie Olteanu au popularizat poemele în stil Tanka și Haiku în antologia Din lirica japoneză. Precizăm că volumul Haiku: lirică niponă, apărut în 1975, cuprinde traduceri din 74 de poeți niponi. De asemenea, în 1981, Ion Acsan și Dan Constantinescu au tipărit volumul Tanka-Haiku: antologie de poezie clasică japoneză.

      În anul 1990, în țara noastră, Florin Vasiliu a fondat revista Haiku, una din primele publicații de profil din Europa, iar în 1991 a pus bazele Societății Române de Haiku. După evenimentele din decembrie 1989, s-au remarcat foarte mulți autori de haiku-uri: Corneliu Atanasiu, Manuela Miga, Vali Iancu, Eduard Țară, Valeria Tamaș, Tincuța Horonceanu Bernevic, Rafila Radu, Livia Ciupav, Ana Luiza Toma, Adrian Rogoz, Gabriela Gențiana Groza, Mirela Brăilean, Mioara Gheorghe etc. Menționez că profesorul botoșănean Cezar Ciobîcă este selecționat în elita europeană a creatorilor de haiku. În județul Bistrița-Năsăud, au cochetat cu o astfel de producție poetică: Elena M. Câmpan, Victor Știr, Veronica Știr, Victoria Fătu-Nalațiu, Menuț Maximinian, Mircea Măluț, Olimpiu Nușfelean, Maria Olteanu, Traian Parva Săsărman, Damaschin Pop-Buia, Laura C. Munteanu, Iulia Pațiu etc., iar profesorul Valer Pop din localitatea Șanț este premiant al concursurilor lunare: Romanian Haiku, Haiku Club, Concursul lunar de Senryu și Haiku la fotografie, începând cu 2012 și până în prezent.

      Acestora li se alătură, începând cu acest an (2023), poetul, prozatorul și eseistul Ion Radu Zăgreanu, prin volumul Liniștea poeziei. Haikuuri, structurat în două părți: Anotimpurile de la Malin și Liniștea poeziei.

      Inițiat în literatura concentrată, metaforică, și, în același timp tainică din volumele anteriore de poezie, autorul apelează, de data aceasta la haikuuri, scrise parcă într-un moment de inspirație, de iluminare, ori meditând simultan asupra destinului ființei umane alături de

viețuitoare și plante în mijlocul diferitelor fenomene, surprinzând fragilitatea clipei prezente, efemere, trecătoare, în antiteză cu eternitatea. Ele exprimă stări emoționale intense, tristețea și

misterul singurătății/însingurării, a declinului, a timpului atotdistrugător, efemeritatea, dimensiunea atemporală a artei, dar și frumusețea armonioasă a naturii, a inteligenței umane.

      Cititorul trăiește cu impresia că aceste versuri atrăgătoare și seducătoare au fost scrise dintr-o răsuflare, de aceea cuvintele par firești, imaginile simple, concrete, ca într-o fotografie, dar în profunzimea lor intuiești o adevărată filosofie, deseori cu conotații Zen, sau cel puțin o lecție de viață, chiar dacă sufletul omenesc, amorțit, se scaldă, câteodată, într-o meschinărie și perfidie imposibil de descris. Haikuul este un sâmbure de poezie, un fel de suplinitor liric al realității. Iată și o definiție, după Ion Radu Zăgreanu: „Haikuul. Dulce/ malaxor de silabe,/ pe tastatură.” (Malaxor de silabe) sau a poeziei: „Poezia – cerc/ al singurătăților/ de noapte și zi.” (Poezia - cerc). Nu o dată el se ia la braț cu Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labiș, Esenin ori Ion Mureșan și cutreieră solstițiile și echinoxurile, meditând la fenomene cerești, terestre, evenimente/sărbători, animale, plante sau acțiuni umane specifice anotimpurilor, evitând rimele și aglomerarea de verbe: „Grajdul și șura./ Acum două garaje./ Miros de muget.” (Miros de muget), „În noiembrie,/ în spectacolul ceții/scheletul toamnei.” (În spectacolul ceții), „Cafea în ceașcă./ Timpul lichid pe role,/ pe coala albă.” (Pe coala albă), „Copilărie./ Feluritele ninsori./ Amintiri albe.” (Feluritele ninsori), „În decembrie,/ Cuțitul – o baghetă,/ dirijând moartea.” (Dirijând moartea), „Primii ghiocei./ Întrebări albe puse/ iernii în declin.” (Iarna în declin), „Cu scâncet verde,/ biruitoarea iarbă./În primăvară.” (Cu scâncet verde) , „Grădină. Brumă./ La trântă cu verdele./ În agonie.”(La trântă cu verdele) etc. Nu o dată, Ad gloriam Dei, este cuprins de nostalgia satului de altădată, de parfumul întremător al vieții de la țară: „Jug sub căpriori./ Grajd transformat în garaj./ Țăranul plecat.” (Țăranul plecat) „Coasă uitată/ sub căpriorii șurii./ Țăran sub glie.” (Coasă uitată) etc. Când veți ajunge la Carnivorele oglinzii sau Întorc clepsidra, cu siguranță, veți face un popas și veți cugeta asupra curgerii ireversibile a timpului, rostind ca Vergiliu: Fugit irreparabile tempus!

      Odată citite aceste haikuuri, gândurile și imaginația rodesc, devin sugestive, plăsmuiesc noi universuri, te provoacă la visare, reverberează în conștiința ta, făcându-te părtaș trăirilor și stărilor autorului mai mult sau mai puțin reconfortante. Cert este că nu numai că îl singularizează, dar îți și alină solitudinea, ba, uneori, reușește s-o vindece, îți descătușează gândurile negre, zburând ca într-o desfrunzire autumnală bune de pus pe rană când te bântuie melancoliile și nostalgiile.