Grigore Cotul: Urgența

Joi, ora patru dimineața. Pe uliță, la Tâmbușâtu, mare agitație. Nu-l cheamă Tâmbușâtu, așa-l poreclesc pe badea Timoftei, un om tare mic de statură, nu cu mult mai înalt decât un tăietor de lemne, lat în spate cât ușa de la șopru, burtos și negricios, cu totul, în formă de obuz explodat. Explodat, adaug eu, din cauza părului sârmos, prin care niciun pieptene nu-și putea croi făgaș. Obuz, din cauza descrierii asistentei medicale din sat, căreia, de fiecare dată, i se rupeau două-trei ace de seringă în pielea groasă de pe buca lui dreaptă, atunci când îi administra penicilină injectabil. Ce să-i faci? Era un tip tare bolnăvicios. În fesa stângă nu accepta injecții. Probabil, avea pielea și mai groasă. Dar să revenim. Un echipaj SMURD, cu sirena pornită, era oprit în dreptul porții lui Tâmbușâtu, iar unul dintre paramedici s-a dat jos din dubă și, privind printre lețurile gardului spre târnațul casei, striga pe un ton ironic: „D-aci primim marfăăă… ? Alo, s-audeeeee?” Prin ușa întredeschisă și scârțâitoare din cale-afară, își ițește „permanentul” nepieptănat nevasta lui Tâmbușâtu, Filia sau Trifilia, cum e trecută-n buletin, alintată și Trifiluța, și-ndrugă cu voce răgușită: „Aci, dară! C-abia o apucat, bietu’, să apese pe bumbii di la telefon unu-unu-doi, ș-apoi s-o-mburdat, lemn, lângă sobă!” Glasul gros și auzul slăbit ale Trifiluței sunt afecțiuni vechi, de tip otorinolaringologic. Adică, pe-nțeles, ORL.

„Nu-ș ce are, că doară s-o culcat bine, la picioarile mele, c-acolo doarme, că-i place șî șî-ncape! Amu, i-o mai revenit o țâră, da’ tăt nu poate sta pom-pom și nici nu poate grăi! Bugăt-îi că suflă! Gânești că are-on smoc de lână-n gură!”, îndrugă, baritonal, Trifiluța. Este mai înaltă cu zece inch decât Tâmbușâtu, dar, din cauza reputației proaste avute în sat la etatea tinereții, s-a măritat fată bătrână cu singurul bărbat disponibil și fără pretenții asupra CV-ului pretendentei. Timoftei și Trifiluța au, laolaltă, un singur fiu, de treizeci de ani, neînsurat, gropar în sat, poreclit Morbidu, cum el însuși se recomandă. Tare puțină lume îi zice pe nume, Morbu.

Morbidu tocmai ce se opintea să-l scoată-n târnaț pe taică-su, prin ușa strâmtă, normală, de altfel, dar ușa de la șopru, cu lățimea cât spatele lui Tâmbușâtu, e mai lată decât cea de la casă, iar din târnaț se oferi și mă-sa să-l ajute. Tâmbușâtu era pus la costum. La patru ace ar fi prea mult spus, hai, unul. Ca să fie la patru ace, poate îi mai adaugă trei cei de pe ambulanță. Costumul negru și larg e singurul pe care-l are. Toată lumea i-l știe de la nunți sau de la înmormântări. L-or fi gătit așa în caz că dă colțul, de-i este scris sau, poate, Doamne ferește, sau Doamne dă, depinde cine gândește, prinde-un malpraxis, că la noi se mai practică.

Îl cărau amândoi, Trifiluța și Morbidu, de subsuori, c-abia mai atingea din când în când pământul cu vârfurile ghetelor mărimea patruzeci și șase, picioarele îi încap lejer în patruzeci și doi, însă nu-i mai încap ciorapii de lână de care nu se poate despărți indiferent de anotimp. Avea pusă mască. Singura din casă, pe care o tot fierbeau, să fie conformă, și o purtau pe rând, după nevoi.

La urcarea în dubă, i-au ajutat și cei doi paramedici angajați la SMURD. L-au trântit pe targa deloc confortabilă. Părea conștient. Își rotea ochii să vadă ce se întâmplă-n jurul lui. Pe față i se citea mulțumirea că a fost luat în timp util. Ai lui au pus lângă el o trăistuță din care ieșea colțul unui dosar alb, cu șină. Probabil, conținea ultimele analize, făcute acum vreo cinci ani, când a fost internat cu salmonela, din pricina unor ouă vechi pe care le mâncase fierte și... descompuse.

Toți vecinii erau ieșiți la porți, să-i asigure o plecare cât mai „triumfală”. Nu e iubit deloc de ei. Îi plac scandalurile și procesele, pe care le iscă din tot felul de motive neîntemeiate, toate legate de mejdie. Chiar se auzi, la plecare, o voce de peste drum: „Numai de-a da Bunul și Înduratul Dumnezău, batăr amu, când s-a-nturna de la spital, să-șî găsască folos ștergarele de moarte, morții mamii lui, de tâmbușât!” Au mai fost și alte comentarii și remarci, dar nu pot fi reproduse aici. Le puteți bănui, fiecare, după cât vă duce imaginația.

Cei doi, Trifiluța și Morbidu, s-au dus grabnic în casă, făcându-și cruci și trântind după ei ușa de la tindă. Băgătorii de seamă s-au retras în curțile lor șușotind și scuipând blesteme printre dinți.

Până la spitalul din oraș erau în jur de 50 de kilometri. O oră de mers, dar cum cei de la SMURD nu erau prea interesați de confortul lui badea Timoftei, cu siguranță, vor ajunge în 40-45 de minute.

Așa s-a și întâmplat. La șase fără puține minute au ajuns în curtea spitalului. S-au deschis ușile dubei și au apărut doi infirmieri apatici, care speraseră să nu mai aibă de cărat pe nimeni, înainte de ieșirea din schimbul de noapte. L-au preluat și l-au dus într-un salon de la urgențe. Era în afara oricărui pericol, după cum au confirmat cei de pe ambulanță, deci supunerea lui unor analize amănunțite se mai putea amâna câteva minute.

Între timp, Timoftei, constatând că în jurul lui nu se întâmplă prea multe, s-a ridicat brusc, și-a smuls branula, a luat peste braț trăistuța pusă la capătul patului și s-a-ndreptat spre ușa pe care o bănuia el că-l duce spre ieșire. A deschis-o, a pășit într-o altă încăpere, în care, când a intrat, un medic și două asistente îl priveau siderați. Una dintre asistente l-a întrebat: „Unde te duci, bade? Abia ai venit!”. Tâmbușâtu, pășind încet spre libertate, replică: „D-apoi, doamnă dragă, une să mărg? Mă duc tocmai une m-am pornit de-acasă! La tribunal! Îs programat de la opt ș-un fârtai, la camera tri, că am un proces cu gardul lu Iovu, mejdă cu mine!”. „Cum adică? Ce-nseamnă asta?”, se răsti, intrigat, cu mâna-n cap, medicul. „Asta-nsamnă, domnu doctor, că de când s-o scos cursa de șăpte, pozna știe din ce pricină, i-o n-am avut cum să mai ajung la oraș! M-am tot frământat tătă noaptea, șî, pe la tri, mi-o dat prin cap să sun la mneavoastă! Am știut io, când v-am anunțat, că sânteți de ispravă! Așa că, mare mulțămită și Doamne-ajută!”. Cu aceste ultime vorbe pe buze, dus a fost. Fugea, spre poartă, prin curtea spitalului, strângând trăistuța în mână, uitându-se înapoi și strigând: „Când oi găta, oi trece ș-oi plăti! Nu-s io omu să rămân dător!”