Grigore Bradea – cum se înseninează mintea după un prieten

...pentru că încă ni-l închipuim pe Bradea mormăind colinde străvechi, cu mama pe genunchi, întrebîndu-ne din cînd în cînd dacă l-am citit pe Cantemir, dacă i-am citit pe Urmuz, Blaga sau Ion Barbu, încă ni-l închipuim plutind agale prin păduri, aplecîndu-se şi privind fix în ochi cîinii turbaţi sau culegînd ciuperci fermecate sau cioplindu-ne săbii de cavaler din crengi de copac sau făcînd foc şi învîrtind artistic frigăruile, încă ni-l închipuim plimbîndu-se pe străzile din centrul Bistriţei atît de absorbit în gînduri melancolice, cu mîinile la spate, încât nici nu ne zăreşte, încât trecem unii pe lângă alţii ca stele între ele – încă îl resimţim prin preajmă, arătându-ne ce înseamnă prietenia caldă şi ascunsă, cum se păstrează un secret până în mormânt, cum se transformă o casă într-un sanctuar, cum se trădează un prieten, cum se iubeşte până la capăt, cum se iartă, cum se trece senin peste durere, cum se clădeşte comoara (averea) pe norii din cer, cum se ascultă o persoană, cum se sare în ajutor instantaneu, chiar şi atunci când omul este un fost puşcăriaş, cum se priveşte lumea fix în retină, cum se mângâie în somn rădăcinile imposibil de sfârtecat, cum se rumegă o obsesie până la disperare, cum se înseninează mintea după un prieten, cum se citeşte dincolo de cuvinte, cum se înţelege dincolo de semne, cum se explică miracolul, cum se stă drept ca o lumânare, cum se dansează pe dinăuntru, cum se gândeşte totul până la os, cum se trăieşte limpede, fără resentimente, fără remuşcări – şi încă ni-l închipuim alături de copiii noştri, povestindu-le cîte-n lună şi-n stele, aşteptîndu-i să iasă de la şcoală sau arătîndu-le şi lor cum se modelează un cal, un copil, o lume din lut, încă ni-l închipuim...

Ioana, Ion, Alexandru Bradea