GÂNDURI DESPRE EDUCAŢIE ŞI EDUCATORI

De la familia Avram am primit pe parcursul trecerii timpului mai multe cărţi: EVOCĂRI- secvenţe din viaţa unei instituţii de ocrotire – (autori Paraschiva şi Gavril Avram, - Ed. KARUNA, 2006), DĂSCĂLIŢA ( autoare prof Paraschiva Avram, Ed. KARUNA, 2010), DIN AMINTIRI, Gavril Avram – Ed. Bistriţa, 2011) şi ALBUM OMAGIAL (autor Gavril Avram – Năsăud, 2011).
Patru cărţi evocatoare ale unor vieţii şi experienţe încheiate cu trudă şi dăruire educaţiei unor mlădiţe tinere, văduvite de căldura unei familii ocrotitoare şi care şi-au găsit făgaş şi îndrumare într-o casă de copii de excepţie.
O experienţă pozitivă, care se cere mărturisită şi împărtăşită atât în beneficiul viitorilor educatori, cât şi în aceeaşi măsură întru apărarea autorilor, care şi-au dedicat ştiinţa şi forţele împărţite între familia mică (proprie) şi cea mare (casa de copii).
Azi, mă voi opri la volumul DASCĂLIŢA, eroina romanului vieţii doamnei profesoare Paraschiva Avram, care după o scurtă experienţă în învăţământul primar şi gimnazial, a lucrat ca directoare într-o casă de copii (Năsăud) şi împreună cu soţul (G.A.), cu forţe unite în acest scop au instruit cadre didactice întru înţelegerea specificului muncii în aceste lăcaşuri de ocrotire a celor năpăstuiţi de soartă.
Societatea românească fiind în continuă schimbare şi evoluţie, e cert că apar idealuri şi direcţii noi de activitate în toate domeniile, deci şi în educaţie.
În vremea noastră, când am lucrat noi ca educatori, statul, care deţinea toate mijloacele de producţie, deci şi veniturile, şi-a permis să adune în instituţii de ocrotire (de stat) bătrânii şi cerşetorii, care instituţii erau dotate cu ateliere, unde aceştia se puteau califica şi puteau lucra în zilele când erau apţi, în rest fiind asistaţi.
Tot aşa şi cu casele de copii orfani, pe care azi se pune atâta hulă, pentru că rezultatele muncii depind parţial şi de calitatea obiectului muncii, dar în măsură egală şi de priceperea şi dăruirea lucrătorilor din aceste instituţii.
Azi, bunurile materiale ale societăţii fiind în posesia unor particulari, în educarea copiilor orfani se pune accentul pe plasarea lor în familii, unde să cunoască căldura părintească şi exemplul de hărnicie şi pricepere al părinţilor adoptivi şi chiar al posibililor fraţi. Dar educarea acestor părinţi în spiritul înţelegerii specificului moral-spiritual al copilului care iese mai devreme sau mai târziu dintr-un mediu traumatizant, acest lucru necesitând măsuri educative speciale, devine o necesitate şi o sarcină greu de îndeplinit, în condiţiile în care sute de copii orfani şi părăsiţi răsar ca ciupercile după ploaie, şi în acelaşi timp multe familii se destramă pe motive materiale sau morale – goana după câştig fiind înţeleasă greşit de unii oameni. Am cunoscut colege, profesoare, provenite din familii care le-au înfiat şi le-au dat o îndrumare bună, reuşind în viaţă, dar şi cetăţeni ai societăţii noastre de azi, chiar patroni, sau simpli muncitori, persoane provenite din casele de copii de altădată şi care totuşi sunt oameni demni de toată stima.
Cărţile scrise de familia Avram, fiind oglinda unei experienţe educative de excepţie se cer plasate în biblioteci pentru a fi citite în amănunt, în ele promovându-se câteva principii educative bune de ţinut minte, dintre care enumer doar câteva:
- Tratarea copilului orfan ca pe un unicat prin cunoaşterea experienţei lui de viaţă şi a medilului din care provine. Se ştie că un copil traumatizat va reacţiona tot atât de puternic (sau chiar violent) ca şi unul răsfăţat şi obraznic (erou negativ). Metodele de remediere diferă.
- Deşi şi-a exercitat funcţia într-o societate de tip socialist, doamna directoare a iniţiat organizarea grupelor de elevi pe verticală, nu pe orizontală, aceasta fiind o experienţă unică în ţară, care poate fi considerată ca nucleul de pornire al educaţiei în şi pro familie. Adică, fraţii, rudele făceau parte din aceeaşi grupă de învăţătură din cămin, chiar dacă aparţineau unor clase diferite, dar învăţau să se ocrotească şi să se ajute iubindu-se ca fraţii. Acest mod de organizare impunea educatorului sarcina de a cunoaşte problemele de pregătire ale diferitelor clase, deci munca le era îngreunată, dar consimţită în scopul realizării unor precepte educative.
- Tot pro familia era organizat timpul liber al copiilor, în grupe de activitate cu scopuri diferite, numite cercuri, în care să înveţe gospodăria, arta, sport, etc., dar să înveţe şi faptul că o casă trebuie îngrijită, ea fiind locul unde trăim şi trebuie să ne simţim bine, ceea ce se realiza tot prin munca preferenţială a elevelor.
Astfel, copiii făceau parte din cercul de agricultură (îngrijirea spaţiilor verzi), prietenii animalelor, cercul foto, cercul sportivilor, unde fiecare elev putea să-şi dezvolte aptitudini speciale, dar şi să înveţe că în viaţă trebuie să ştii să te lupţi.
Casa de copii din Năsăud a fost mereu deschisă vizitelor şi schimbului de experienţă, dar s-au făcut şi excursii în alte unităţi de educaţie, chiar şi-n străinătate, copiii învăţând să se acomodeze cerinţelor viitoarei societăţi ca membri activi.
Exemple, fotografii, scrisori ale fostelor locatare, tinere crescute aici, dovedesc ataşamentul şi dragostea lor pentru cei care le-au îndrumat paşii spre viaţă cu dragoste şi dăruire.
Cartea ne prezintă şi greutăţile, chiar şi nerealizări care în decursul timpului au fost depăşite prin perseverenţă.
Cităm un fragment din mărturisirile autoarei:
,,Acum, când durerea trecerii timpului este prezentă în ascunzişurile sufletului sunt pâlcuri de gânduri şi dorinţe. Din toate iese la lumină admiraţia pentru profesia de dascăl. Au iubit-o şi au practicat-o cu pasiunea celui ce crede cu adevărat în frumuseţea şi importanţa ei. Sunt convinsă că poate fi ridicată la rangul de apostolat, mai ales atunci când sfera ei include şi atribuţiile părinţilor.’’