Europarlamentarele

Pentru prima dată în istoria sa ca membră cu drepturi depline a U.E., România participă, alături de celelalte state membre, la alegerile Parlamentului European. Nu şi-a mai fixat singură data acestor alegeri, ci doar s-a conformat celei stabilite la nivel european. În calitate de cetăţeni europeni, românii se vor prezenta la urne în data de şapte iunie pentru a-şi desemna candidaţii în Parlamentul European.

Experienţa anilor trecuţi a demonstrat faptul că principalul inamic al acestor alegeri rămâne absenteismul. Se pare că zicala românească, potrivit căreia cămaşa e mai aproape de piele, e valabilă în tot spaţiul european. Cetăţenii sunt, în continuare, interesaţi doar de ceea ce se întâmplă la nivelul ţării căreia îi aparţin. Parlamentul European este aproape o abstracţie, un for mult prea îndepărtat de problemele lor cotidiene. Această percepţie explică, în bună măsură, absenteismul. Dar şi lipsa reformelor structurale.

De la trecerea la moneda unică, euro, care s-a dovedit a fi în cele din urmă un succes, nu s-au mai adoptat alte măsuri, care să-i implice pe toţi cetăţenii comunităţii. Parafrazându-l pe Gabriel Liiceanu, aş îndrăzni să spun că avem de-a face cu “o încremenire în sistem”, situaţie de care sunt tot mai conştiente ţările membre. Când şi mai ales cum se va depăşi acest moment, rămâne de văzut. Se ştie însă că măsuri precum cele care-i feresc pe copii de accidentarea cu anumite jucării sau blocarea brichetelor, încât acestea produc băşici la degetul mare în efortul depus pentru aprinderea lor, par a fi desprinse din povestea cu drobul de sare a lui Ion Creangă. Prestaţia de europarlamentar trebuie însă într-un fel justificată…

Din frenetici susţinători ai intrării în rândurile “europenilor”, românii au devenit niţel mai circumspecţi. În locul unui salt spre “mai bine” s-au pomenit pe cap cu tot soiul de monitorizări şi reguli rigide, cărora trebuie să li se conformeze. Nu spun că unele din acestea n-ar fi necesare, mai cu seamă când impun un grad decent de civilizaţie în debandada de pe la noi. Dar multe, mult prea multe, sunt inutile. Deocamdată s-au primit unele înlesniri, dar robinetul toleranţei s-ar putea închide oricând. Până una-alta, oltenii îşi vor mai bea în linişte “zaibărul”, iar “nova” va ţine umbră prin curţile şi verandele ardelenilor, fără să cedeze la ger. De soiurile nobile se vor ocupa doar marii cultivatori şi producători de vin. Iar dacă respectă “asomarea”, gospodarii îşi mai pot sacrifica grăsunii în curţile proprii. Mai dificilă rămâne partea plină a paharului, adică accesarea fondurilor europene. Banii se lasă greu ademeniţi de nevoile românilor.

În calea lor stau o birocraţie sufocantă şi puţină bunăvoinţă. Proiecte depuse sunt din belşug, dar cu toate că unele sunt bine argumentate, totuşi, susţinerea financiară europeană întârzie.

Situaţia ne aminteşte, într-un anumit fel, de primii ani de după revoluţie, când România, alături de alte surate din est, a devenit o excelentă piaţă de desfacere pentru produsele din vest. Nici în prezent lucrurile nu stau mai bine în materie de produse alimentare, spre exemplu. Ţara noastră este dependentă de importurile de carne şi legume din ţări în care acestea sunt substanţial subvenţionate.

Prin urmare, viitorii noştri europarlamentari ar avea pentru ce să se bată. Până acum nu li s-au auzit glăscioarele nici măcar atunci când românii, plecaţi în ţările spaţiului european, au devenit ţinte ale unor atacuri şi defăimări gratuite.

Ne rămâne doar speranţa că noii europarlamentari aleşi pentru un întreg mandat îşi vor asuma întreaga răspundere, iar dincolo de frontierele ţării vor reprezenta un singur partid, cel al intereselor românilor.