Eugene Ionesco îi scrie Papei Ioan Paul al II-lea

„Extra Ecclesia nulla salus”- scria Fericitul Augustin al Hipponei, adică „Nu este salvare în afara Bisericii”. Dincolo de ea este lumea cu celebrităţile cultural-artistice, politice, sportive, vieţuind într-o suficienţă a propriei glorii şi adulaţii mundane. Ea nu poate răspunde pentru ce trăim, pentru ce suferim, ce se mai află dincolo de morminte. Vine un moment în care simţim enorma anxietate a unui final inexorabil, a unor interogaţii de care am fugit ori le-am dat un răspuns nesatisfăcător sau chiar fals. Lumea nu ne poate veni în ajutor şi avem simţământul celui prins într-o capcană fără ieşire.

Cele enunţate mai sus le ilustrăm azi prin drama fondatorului teatrului absurdului, Eugene Ionesco. Cu prilejul împlinirii centenarului naşterii acestuia, „Le Figaro Magazine” din 28 martie a publicat două scrisori, dactilografiate, cele din urmă, cu două luni înainte de a fi plecat dintre noi. Este superflu a vorbi despre gloria literară de care s-a bucurat marele dramaturg născut la Slatina în 1909 şi de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut o sută de ani. Membru al Academei Franceze (fotoliul nr.6), piesele sale de teatru s-u jucat ani în şir cu săli full. Dacă debutul în teatru cu „Cântăreaţa cheală” (1950)a fost primit cu răceală de public şi de critica literară, după alte creaţii fărăr impact, cu „Regele moare” şi tenta tragică inserţiată, vor schimba destinul său literar înspre glorie. Motorul gândirii sale scenice este solitudinea fiinţei, izolarea, falsitatea, vacuitatea existenţială, cu personaje robotice -un rege naiv sau un mărunt funcţionar, pe nume Beranger sau Jean, pradă extincţiei succesive a limbajului, gândirii şi apoi finţei fizice însăşi. De acum, preocuparea sa majoră, obsesivă chiar, va fi sfârşitul existenţei şi ce ar mai putea fi după aceasta. Angoasa permanentă, lipsa unei ieşiri l-au preocupat totdeauna, încă de la sosirea în Franţa, din teza de doctorat (nesusţinută): ”Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză”. Zbuciumul personajelor şi autorului însuşi de a afla un sens vieţii şi misterului ce se poate ascunde dincolo de morminte eşuează totdeauna. Din aceste rădăcini tematice s-a născut gloria sa de protagonist al teatrului absurdului, însă problemele ridicate se personajele sale au fost- cum notam- ale autorului însuşi, de o intensitate similară cu ale lui Anton Holban sau existenţialiştilor francezi de marcă, zbuciumaţi de aceleaşi întrebări fatidice, dar puse în afara Bisericii şi subsecvent, unei şanse de a afla răspuns. Soluţiile oferite, de tip mioritic (aduse din patria căreia nu i-a fost un fiu recunoscător), cum că acesta e destinul muritorilor, nevoia împăcării cu sinele s-au vădit în final nesatisfăcătoare

Apropierea sfârşitului, percepută instinctiv spre finele anului 1993 îl bulversează şi crede că n-ar putea trece Styxul fără a avea o înţelegere cât de cât clară a acestei lumi. Toate îl determină să se adreseze celei mai înalte autorităţi a Bisericii apusene, Suveranului pontif Ioan Paul al II-lea, „fără a putea afla înţelepciunea părintelui care rosteşte cutremurător: ”Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (cum notează A. Charcot). La maşina de scris dactilografiază febril o scrisoare, pentru început prezentându-se:”

„Mă numesc Eugene Ionesco, membru al Academiei Franceze…” şi urmează expozitiv un şir de probleme cărora le-ar dori răspuns: „Pentru ce îmbătrânim? Este aceasta voinţa lui Dumnezeu? Pentru ce sunt atâtea războaie şi atât de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme. Explicaţi-mi. Lumea fiindu-mi de neînţeles, doresc să-mi fie explicată…” La post sciptum, notează imensele sale îngrijorări neologistic şi totuşi decriptibil: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios.” Aceştia sunt termenii generali, rezumativi şi care, spun unii, ar fi fost prilejul unui dialog util multora, celebri în ale lumii sau mai puţin împovăraţi de faima zadarnică.

În locul unei atari ocazii, Eugen Ionescu (cu ortografia românească, pe care nu o agrea decât cu o grimasă) primi la 13 ianuarie 1994 o dezamăgitoare misivă cu antetul Sfântului Scaun, redactată administrativ, dacă nu nepăsător, cu următorul sfat: ”Citiţi Biblia şi muriţi cu seninătate”, adăugându-se şi formula consacrată:”Papa se roagă lui Dumnezeu să vă ajute.”

(Este aşadar suficientă lectura biblică? concedem noi. Se legitimează astfel protestantismul şi neoprotestantismului din formula „Sola Scriptura”?)

Nemulţumit şi deziluzionat, Eugen Ionescu mai încearcă un demers, către Jean –Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului. Primeşte răspuns la 13 martie, cu 25 de zile înainte de moarte. „Telefonaţi-i secretarului meu. Iată numărul….Îl însărcinez să vă ofere răspunsul pe care îl doriţi.”

Felul în care cei doi lideri creştini de marcă ai momentului au venit în întâmpinarea anxietăţii lui E.Ionesco se încadrează perfect în universul absurdului în care se mişcă personajele ionesciene, translând opera în realul imediat.

Problema, pusă sub aspectul curiozităţii sau stranietăţii este sustenabilă oricui nu se află în situaţia ultimă. Pentru cel direct vizat, tragismul este imediat constatabil. Când cineva ne cere ajutor, suntem datori să-l consolăm cu vorba, moral, material sau în orice fel. Şi celebrităţile au nevoie de ajutor. Nevoia imperioasă îi surpinde adesea în ultimele ceasuri. Balzac îi spunea doctorului că el nu poate pleca e aici, doar mai are atâtea proiecte de realizat… Numai la proiectul acestei intempestive plecări nu s-a gândit. La corabia cu pânzele gata de plecare Cum este posibilă o asemenea catastrofală omisiue? Din păcate mai des întâlnită la oamenii zişi mari, decât la cei ai norodului.