Elena Secoșan, doamna bistrițeancă a etnologiei românești (1900-1996)

            Nobilă și înviorătoare străduința etnologilor sibieni de a nu uita pe marii înaintași și a-i evoca, împrospătându-le memoria în ceasul contemporan.

            Am aflat târziu despre proiectul evocării ilustrei doamne a portului popular românesc, Elena Secoșan, născuă într-o familie de intelectuali din Sângeorz, care mi-a fost mentor la începuturile mele în cunoașterea și valorificarea artei populare, astfel încât, cu îngăduința inițiatorilor acestui demers, însăilez aici câteva fugare amintiri vâlcene.

*

            Am cunoscut-o în anul 1970, de Florii, când am organizat a doua ediție a concursului creatoarelor de port popular, „Hora costumelor”, în comuna Pietrari, pe traseul renumitei arii etnografice dintre Râmnic și Horezu. Iubea Vâlcea din frumoasele colecții de port popular de la Muzeul Satului (Of, n-avem încă măcar o sinteză documentară asupra cercetărilor efectuate pentru ele în perioada pregătirii muzeului și în perioada ulterioară! Vâlcea era iubită și de Regina Maria, căreia, la conacul lui Vintilă Brătianu de la Mihăești-Vâlcea, unde era și un „atelier” de meșteșuguri populare, i s-a confecționat un elegant costum cu amprentă locală, rămas în amintire drept „costumul Reginei Maria”), așadar iubea Vâlcea înainte de a o fi „bătut cu piciorul” și a iubit-o și mai mult în tot acel răstimp început în anul 1970. Era entuziasmată de inițiativa noastră – a celor de la „Casa județeană a creației populare” – de a scoate la lumină creatoarele de port popular și de a le stimula (chiar și material, deși cu posibilități mai mult decât modeste!) să confecționeze în continuare chiar în vremea modernă. Atunci le-a descoperit pe marile creatoare ale perioadei cu care a rămas într-o afectuoasă inter-comunicare. Atunci, îmi îngădui s-o spun, ca să rămână în efigia memoriei, mi-a propus, pe scara vagonului de CFR cu care se întorcea la București:

• Hai la noi, la București. Avem nevoie de oameni ca dumneata. Uite, pentru moment, îți încredințăm conducerea unui muzeu etnografic la Stoenești, în județul în care te-ai născut...

N-am stat în cumpănă, mă simțeam dizlocat din tărâmul binecuvântat al Vâlcii, pe care mi-l dorisem și îl iubeam, și i-am răspuns:

• Îl vedeți pe domnul Deaconu, ce suflet mare este și ce organizator este? Rămân cu el aici, ca să ducem mai departe ce am început și să facem și altele, pe care „Bucureștiul” („Centrala”)să le preia și extindă în țară, ca fapte bune, durabile. (În paranteză fie spus, „Centrala”, plină de ariviști ori politruci eșapați, încă plini de morgă de Capitală, n-a preluat niciuna din inițiativele noastre, iar noi nu le-am solicitat patronajul, ne-am văzut mai departe de treaba noastră, care era viața noastră.)      

N-a mai insistat și așa am rămas în echipa „băieților de la Vâlcea”, iubiți de profesorul nostru Mihai Pop (și dânsul, frecvent în Vâlcea, ca și doamna Elena Secoșan mai apoi), la „școala” căruia am învățat să gândim și să acționăm („știința în acțiune” era deviza Școlii sociologice de la București), alăturându-i și alți „maeștri” minunați precum Elena Secoșan, Paul Petrescu, Silvia Zderciuc – fie-le veșnică amintirea.

*

            Tot în acel an, 1970, pentru a pune o bază științifică demersului nostru în domeniul artei populare și al stimulării creativității populare, am luat (echipa!) inițiativa de a face o documentație amplă asupra principalelor meșteșuguri populare și a alcătui o monografie - album cu titlul generic „Arta populară din Vâlcea”; primind acceptul și garanția financiară, am apelat la patru specialiști – etnografi, respectiv, Paul Petrescu, Elena Secoșan, Georgeta Stoica și Ion Vlăduțiu, dintre care primii doi chiar au făcut „teren” la noi (și i-am însoțit eu), iar ceilalți doi au valorificat materialul specific al unor cercetări anterioare și existent în Muzeul Satului și, respectiv, la Institutul de Etnografie și Folclor.

            În toamna anului 1970 și în primăvara lui 1971 am „bătut cu piciorul” toate ariile etnofolclorice ale Vâlcii, împreună cu doamna Elena Secoșan, care avea atunci 70 de ani, și cu doamna Gabriela Cocora, fotograf specializat. Mă uimea rezistența la efort a doamnei Secoșan, spiritul rațional și organizat, perspicacitatea în a semnala faptele de interes deosebit, bucuria pe care o trăia pentru că, la tot pasul, descoperea ceva special, plăcerea de a ne comunica impresiile și logica sa analitică; îmi plăcea, mai ales, cum și la domnul profesor Mihai Pop, felul direct de a intra în dialog, printr-o observație tehnică, cu femeile țesătoare sau/și cusătoare și cu meșterii cojocari, care-și dădeau imediat seama că au de a face cu un cunoscător și deveneau compatibili, lăsând deoparte suspiciunea, reticența sau ironia fină cu care omul de la țară îl „tratează” pe un vizitator neavenit – învățam atunci, încă o dată, că, pentru a face treabă cu oamenii, trebuie să le câștigi întâi încrederea.

            Cea mai mare bucurie încercată de dânsa a fost în comuna Bărbătești, unde chiar în anul 1971, în centru, încropisem un mic muzeu în aer liber, cu o casă în care păstram valoroase costume populare dăruite de familii din sat, ceea ce a făcut-o să aibă deodată o oglindă a creativității locului (s-a distins întotdeauna, în felul ei, față de alte comune) și unde a descoperit cămășile lungi (de femei-„mamut”, cum le zicea în glumă) ale femeilor din zona de munte, cu pieptul și mânecile decorate de-a-ntregul („blană”), ornamentica reflectând diferențierea socială, diferite tehnici de țesut și de broderie; era încântată de firul „împistricit” (împletit în alb și roșu), inventat de Gheorghița Măleanu, cea mai talentată țesătoare și remarcabilă poetă populară, cu care doamna Secoșan părea să fie într-o comunicare sufletească și comunicare profesională interminabilă. Mai erau în acel sat și alte valoroase creatoare, între care Ana Avrămescu, Elena Paraschivoiu, multilaureate, ca și Gheorgița Măleanu, ale concursurilor județene și naționale. Aș mai adăuga, dintre creatoarele mult prețuite de doamna Secoșan, măcar pe Radu Olimpia din Pietrari, la care aprecia distincția naturală și acuratețea rafinată a cusăturilor.

            Multe ar mai fi de spus despre „omul de teren” exemplar care a fost; nu făcea, cum se spune, „nazuri” dacă, nu o dată, n-am avut mașină (instituția noastră nu era atunci dotată) și mergeam cu transportul în comun sau dacă, uneori, la cazare, nu erau toate condițiile confortabile ori alte inconveniente; țin minte că, în sudul județului, la Zătreni, dăduse noaptea o ploaie lungă, iar drumul până în satul Văleni devenise noroios, alunecos, eram tentat să renunț la el, ca să n-o expun la udătură, însă dânsa nu s-a dat bătută și am ajuns la persoana indicată, care a fost și grijulie, și cu folos pentru noi.

            Mai trebuie să spun că deseori aveam unele discuții în contradictoriu: dânsa căuta, prin complexitatea imaginilor, elementele constante și cu adevărat expresive pentru tipul țărănesc autentic, eu observam și devenirea acestuia, influențe zonale din jur sau preluarea unor tehnici ori compoziții decorative dinspre târgul sau orașul de până la al doilea război mondial și consideram că ele dovedesc o dinamică a tipului, de luat în seamă în legătură cu viața lui. Așadar, dânsa gândea tipologic, pentru a depista autenticitatea creației țărănești, fără intruziuni din afară „din mers” – ceea ce a făcut la un moment o întreagă generație de etnologi români (între care și doamna Secoșan), interesați să salveze specificul românesc în era modernă entropică; eu doream o imagine globală, ne-statică, la fel de științifică. Aveam, însă, amândoi o satisfacție comună atunci când, din dialogul cu o creatoare sau cu un meșter, țâșnea în actualitate câte un cuvânt vechi, nemaiauzit, pe care îmi aduceam aminte că îl aflasem din cercetări (ale d-lui Gheorghe Pavelescu, ale d-nei Lucia Apolzan ș.a.), în Munții Apuseni, ori le auzisem la socrii mei din Țara de Jos a Moldovei, cuvinte, adică, din acea limbă populară medievală încă nereconstituită din glosarele regionale.

            Și aș mai adăuga în legătură cu cuvintele și sensurile lor. Când la „zăvelca de Vâlcea”, aceea vânătă, cusută cu bumbac alb, partea de jos, încadrată de linii orizontale, purta numele de „câmp”, iar, în sus, porneau, ca lăstarii, tije verticale cu motive florale, ce puteam înțelege decât că aceasta era o ornamentică sugerând, deopotrivă cu fertilitatea, fecunditatea femeii ca ipostază a anticei Mater genitrix? Și, de aici, străduința mea de a înțelege semantica portului popular, ceea ce doamnei Secușan, dornică să-și configureze, din mulțimea de amănunte, tipul costumului – în raport de sex, vârstă, diferențiere socială ori funcționalitate (de muncă sau de sărbătoare) –, aceste preocupări i se păreau prea mult, dar îi plăceau. De aceea, în drumurile noastre, discuțiile erau de atâtea ori pline de bucuria descoperirilor, de o parte și de alta...

            În mod firesc, nu aveau cum să treacă aceste „flame” ale mele în sinteza sa, orientată tipologic și descriptiv și publicată în 1972, în monografia-album. Dar pe traseul conlucrării noastre, pe când își pregătea studiul, m-am trezit cu o scrisoare, datată în iunie 1971, în care îmi propunea să elaborăm împreună un studiu complex și întrutotul adevărat despre portul popular din Vâlcea. [Mi-a fost publicată în vol. Ioan St. Lazăr, documentar de Gheorghe Deaconu, apărut sub egida Centrului Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare – Vâlcea, în colecția „Izvoare”, caiete etnoculturale vâlcene, în 1993, pag. 67]. Revăzându-și consemnările din teren, doamna Secoșan scria: „... văd cu ochii închiși un șir de lucruri minunate, care străbat și prind viață din caietele acestea boțite și chinuite de drumuri” și: „Îmi dau seama că aceste „note” cu observații fugare poartă în ele și altceva decât «rândurile de cămașă și alesătura zăvelcilor», iar pentru „altceva” era nevoie de „altă lucrare” decât aceea ce urma să apară: „... gândul se îndreaptă acum înspre altă lucrare, o carte singură despre portul popular din Vâlcea, care să conțină și poezia acestui port, să redea întreg climatul de secole, din care s-a născut acest port, o carte care să se ocupe mai mult de factorii care au determinat acest port popular, decât de descrierea propriu-zisă a acestuia.

            Și cartea aceasta aș vrea s-o scriu cu D-ta Domnule Lazăr. Vei face literatura portului, filozofia și istoria portului, vom scrie despre „bleasc” și despre „îmbrăcătura altiței” în sensuri noi, cum nu s-a mai scris până acuma.

            Vom face viață din ceea ce au dat vieți de oameni în lungul veacurilor și ceea ce astăzi nu mai trăiește pentru oamenii care trec în fugă – nu prin – ci peste această minunată cultură populară”.

            Am lăsat, aici, să „curgă” fluxul liric al acestei mărturii despre sufletul acestei mari doamne a etnografiei românești și pentru a-l pune în oglindă cu tristețea mărturiei mele că n-am putut să dau curs acestei profunde rugăminți din partea dânsei, deși sufletul meu era acolo și numai acolo. Știam ce documentare bogată îmi trebuia, ce trudă asupra cuvântului „ce exprimă adevărul” aveam de trecut, ce satisfacție finală am fi avut contemplând frumusețile portului popular, deopotrivă cu înțelesurile lui, dar contextul nu mi-a fost prielnic și nici eu n-am fost în stare să mă rup de el, am amânat, ca atâtea alte planuri din tinerețe.

            N-aș spune că n-am încercat. După reuniunea festivă de lansare a monografiei – album, despre a cărei realizare doamna Secoșan, atunci, în plen (eu nu eram de față!), a spus că această carte nu s-ar fi făcut dacă n-aș fi eu implicat cu asupră de măsură (mersesem în teren, cum am mai spus, și cu domnul Paul Petrescu – și ce dialoguri aveam mergând pe jos prin Bărbătești, Măldărești, Oteșani și alte sate, despre ingeniozitatea tehnică a așezării casei în peisajul vălurit subcarpatic și despre deschiderea ei către natură prin sală și pridvor! –, coordonasem realizarea de portrete ale meșterilor contemporani într-un capitol inedit în monografii, participasem la travaliul editorial ș.a.m.d.), atunci mi-am permis să solicit superiorilor mei dispensarea de alte sarcini de serviciu și atribuirea aceleia de a lucra la două monografii de meșteșuguri: portul popular și ceramica din Vâlcea, gândul subiacent fiind acela de a da curs și propunerii doamnei Secoșan, care-mi dăduse încredere (și eu, fără a mă mândri, eram sigur că am să fac lucrul cel bun): „să scriem această carte, pe care eu singură nu o pot face fără ajutorul d-tale, care știi să vezi și să-nțelegi lucruri nevăzute de alții ...”.

            Nu mi s-a permis, eram în instituție doar trei persoane pentru tot județul, iar atribuțiile mele erau nu doar pentru sectorul creației populare, ci și pentru acela al creației culte, în care, de asemeni, Vâlcea avea un potențial deosebit. Am fost, încă o dată, loial echipei și am amânat proiectul, dar în sinea mea am rămas supărat și, când eram sătul de așteptare, am dat curs propunerii ce s-a ivit la un moment dat de a fi director al Bibliotecii Județene. Aveam să-mi fac timp măcar să citesc, le-am fost, totuși, loial colegilor, domnului Deaconu, în principal, participând la mai toate acțiunile lor, dar instituția cea nouă avea sarcinile ei specifice, pe care aveam să le îndeplinesc cu aceeași conștiinciozitate și dăruire... . Iar am amânat...

            M-am văzut de atunci de multe ori cu doamna Secoșan, dar, în nevrednicia pe care o dovedisem, n-o mai puteam privi limpede în ochii care ținuseră odată atât de mult la mine. Și nici acea „altă lucrare” nu s-a mai realizat. N-am avut niciodată timp să mă reculeg întru intuițile mele și să aflu și scriu (decât sporadic) acele consonanțe de sens exprimate în ornamentica vechile obiecte ale meșteșugurilor populare, ceea ce m-ar fi condus la configurarea profilului spiritual și artistic al țăranului și al poporului român din profunzimea tradiției. (Când a apărut lucrarea lui Nicolae Dunăre despre ornamentica populară românească, dincolo de excelentul descriptivism, am fost dezamăgit că n-am aflat, palpate, sensuri ale ornamentelor). De ne-ar da Cel de Sus încă o viață să ne îndreptăm greșelile vieții! Doamnei Elena Secoșan îi cer in aeternum iertare!...

                                                                                                                     Ioan St. Lazăr