Elena M. Cîmpan: Poeme de fiică, poeme de tată. Lansare de carte Ana-Maria Păunescu

      Ne aflăm în fața a două volume de poezii, semnate de Ana-Maria Păunescu. Sigur că numele de Păunescu are o sonoritate atât de puternică, încât acoperă, cu amplitudinea lui, prin ani, o suprafață de literatură. Totuși, Ana-Maria Păunescu reușește să găsească o poartă de ieșire, din această captivitate, ce i se dedică și ei, scriindu-și gândurile, sentimentele, trăirile, pe cât de propriu și original posibil.

     Din categoria urmașilor care au îmbrățișat pasiunea de a scrie, mă gândesc la Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat. Și la piesa de teatru  „Străini în noapte”, scrisă de Eric Assous, în regia lui Radu Beligan, interpretată de Florin Piersic și Emilia Popescu.

     Poezia Anei- Maria Păunescu pornește dintr-un semn de întrebare, existențial, major, dubitativ, dureros și care, în mod paradoxal, își găsește răspunsul în creație, în scris. Nu este prima dată când scrisul este o formă de terapie. Dacă poezia ar avea un ADN, atunci acesta se recunoaște cu ochiul liber. O poezie izvorâtă din teamă, din frică, din teama întâlnirilor care îi fac poetei atât de mult bine. Să ne gândim la poezia aceasta ca la un pământ din care iese abur și se răspândește întâi prin aer, prin depărtări, apoi intră în oameni, prin noi, cititori. Poeta trăiește o stare de veghe, în care prinde contur poezia, ca insomnie. Poezia ține de dor, de-un anume dor, ca o biserică dintr-un lemn, după nemurire. Poezia este ca o haină, rămasă mare și păstrată pentru anumite zile. Poezia Anei- Maria Păunescu este o poezie „cu nod în gât”.

      Primul volum, „Toate poeziile pe care nu ți le-am scris”, este la a doua ediție, ceea ce demonstrează interes din partea cititorilor, dar și o preocupare asiduă pentru promovare, pentru venirea în întâmpinarea celor ce urmează să citească, prin întâlniri, prin activități de impresariat. Acolo unde astfel de gesturi întârzie să apară și poezia „nu mai are răbdare”, este binevenită însăși dăruirea personală, de a merge cu poezia prin lume, cu ea în mâini, în brațe, în spate, ceea ce trădează din încrederea pe care poeta o are în versul ei, în verbul ei.

      De-a lungul paginilor, prinde glas un cântec de durere, de căutare, în care se aude un ecou întors, de la o altă Vitorie Lipan, ce-și caută ființa dragă. Tonul grav rezistă în fiecare vers, ce nu-și permite să se joace cu viața, cu moartea. Copilul stă ascuns într-un om mare, așa cum ne îndeamnă Constantin Brâncuși să rămânem. „Toate poeziile pe care nu ți le-am scris/ S-au resemnat și tac, undeva, între cordul meu/ Și ochii tăi/ Undeva, între sălile de așteptare ale lumii de ieri/ sau de azi// Mă sufocă.../ Le-aș scrie, doar ca să mă lase să respir/ Dar mi-e teamă/ Nu cumva să te scriu de tot/ Și să mă trezesc iarăși singură/ Lângă o carte, frumos tipărită,/ Pe care scrie numele meu.” Am citat din poezia titulară a volumului, unde „al meu” e atât de aproape de „al tău”, că, uneori, parcă se confundă. Trimiterile la poezia celuilalt Păunescu sunt inevitabile. Există unele locuri în care cei doi se întâlnesc, frumos, în vers. Un „ îți dau de veste” sună cunoscut, „zvon de pâine” a mai făcut carieră, iar „mai sunt părinți de-ai noștri-n cimitire” pare o replică la bine-cunoscuta „Rugă pentru părinți”. Doar că prin frunzele, prin foile Anei- Maria „destule lacrimi calcă prin poeme”. Pentru a supraviețui, salvarea este într-un joc: „Am învățat să joc mimă cu sentimentele/ Le modelez din vârful buzelor ... ajung să-ți fac portret/ alb- negru/ din litere și din așteptare.” Din amintiri, se desprind câteva întâlniri, la vârste fragede, în preajma scriitorilor, Dinu Săraru, Fănuș Neagu, Nicolae Dabija, cu podul lui de flori. Ochii de copil căutau de pe-atunci la steaua singurătății...

      „Și de atâta moarte-nchisă-n moarte/ Nu mai sunt om, ajung un semn de carte.”

     Tot dintr-un joc, al poeziei, rezultă și alternanța dintre poezii cu rime, cele mai multe, și poezii fără de rimă, nesupuse rigorii, de suprafață, dar tributare unei armonii interioare. Am inventariat câteva exemple, spre ilustrare: resort – mort, raport – mort, glas- rămas, știu- târziu, retrag- fag, mână- îngână, nătâng – stâng, loc- foc, poeme- devreme, năuc- duc, mort- port, veac – leac, jurăminte – minte, stea- grea, piept – aștept, făraș – laș, apus- plus.

     Pentru că aminteam de caracterul vădit reflexiv, dubitativ și interogativ- retoric al poeziei Anei Maria Păunescu, accentuăm specificul printr-un ultim exemplu din acest volum: „dacă aș fi fost poezie/ dacă tata, din greșeală/ M-ar fi făcut poezie?” ( 151 )

      Al doilea volum, „Ai vreme să vorbim?” este o invitație la dialogul care n-a existat. În acest cadru, rana pare că s-a mai estompat. Dacă în „Toate poeziile pe care nu ți le-am scris”, tributul era acordat trecutului , acum, privirea poetei se îndreaptă timid și spre viitor, personal, dar și al poeziei, ca o veste ce vine de mâine, ca o lumină, ce-și face loc printre rânduri. Se așterne, parcă, primăvara, și în versuri. Poetic, discursul e mai senin, norii s-au mai răzbunat, chiar dacă „fericiți n-am mai fost de când eram mici.”

     Din versurile acestui al doilea volum, străbate grija față de expresivitate, de meșteșug, mai mult decât inspirația singură. Metafore, comparații înfrumusețează artistic discursul poetic: „Ticăie ceasurile de pe stradă, ca niște ninsori neîntâmplate.” Semnele de întrebare se intensifică, repetitiv: „Și tu? Și tu?” Cel ce nu răspunde devine un destinatar ubicuu. În preajma sărbătorilor, sentimentul absenței devine mai accentuat: „ se va deschide curând târgul de fericire/ De la Universitate./ Și tu? ... Mă întrebi de calendare?/ Care dintre ele?/ Calendarele tale?/ Calendarele mint în continuare./ Spun că e noiembrie/ Și că vine Ziua Națională.” Ambiguitatea își face simțită prezența, într-o lume marcată de suferința personală. Ca o alternativă la haosul vieții, poezia „Coșmar” este alcătuită doar dintr-un șir de cuvinte, singure, cu punct după fiecare, ca un lanț viu de cuvinte, ce exprimă anxietate: „Devreme. Standard. Încet. Informație. Unde. Orbi. Muți. Tristețe”.  În permanență, raportul e de unu la unu: „Unul dintre noi/ Culege florile de gheață/ Tot ce merită salvat./ Celălalt/ E floare de gheață.”

     Ce s-a întâmplat de la un volum la altul? E drumul de la relatare, descriere,  la numire, la noțiune, spre abstractizare. A dispărut naivitatea, atât cât era la începuturi, gravitatea și-a făcut loc, versurile lungi s-au mai uscat, tendința spre esență, spre mister își face simțită prezența. Poezia e mai laconică. Ponderea versului alb crește, comparativ, cu rimele, care  mai apar, precum: rost – anost, răstignire – respire, stingher – ger, amănunt – sunt, neputință – ființă, închis – vis, viață - față.

     Recuperarea ființei se face prin poezie: „ Aud de câte-un tată care moare/ Și lasă ochi îndurerați în loc/ Și plâng cumva de milă în oglindă,/ Când știu că eu nu te mai pierd deloc.// Atâta te-am pierdut, în anii-n care/ Visam să cresc, chiar ca să pot muri,/ Încât acum, când totul e departe/ Te recâștig în fiecare zi.// Suntem, zâmbind, aproape de-ncheiere/ Și tot zâmbind cădem de mii de ori/ Aud că mor părinți prin lumea asta/ În care, tată, nu mai poți să mori.” Bucuria aceasta este tristă, dar adevărată.

     Poezia îmbracă, uneori, veșminte diverse, de la cea de răzvrătire, „ La ce mi-e bună viața asta tristă?”, cu accente sociale, „O țară cu ferestrele închise/ o țară cu negustorii închiși în propriile culturi/ o țară cu obloanele trase// Oamenii nu se mai recunosc, oamenii nu, nu se mai recunosc”, repetiția fiind în măsură să accentueze înstrăinarea, ca fenomen al micului și marelui Univers, sau ludice, „Demult,/ am pus ceasul să sune/ la ora exactă./ să pot uita./ să te pot uita/ la ora exactă.// De atunci,/ În fiecare zi,/ La ora exactă,/ Ceasul sună,/ Eu tac./ Tic.”

     Am remarcat mai multe declarații, dintre care amintim, „Biografie”, „Când toate parcă-s duse în uitare/ și numai cerul de albastru-i gata/ Mă uit în jur și simt că n-am pe nimeni/ Din ziua-n care nu-l mai am pe tata. ”

      Ce apropie cele două volume? Știm. Care e diferența? Dacă primul este unul de scenă, declamativ, expus, al doilea se-ntoarce în culise, prin celălalt, către lumea lăuntrică, adică spre cel/ cea rămas/ă. Ana- Maria Păunescu sporește lumea poeziei, cu o contribuție personală, de referință. Acesta este doar începutul. O așteaptă alte și alte noi descoperiri ale ființei, ale sufletului și ale realității, ale visului, imagini rare, gata să capete cuvânt.

Elena M. Cîmpan