EDITORIAL: Un fost mare boier: Academia Română

Cu ceva vreme în urmă, adică până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, bună parte dintre mănăstirile românești erau posesoarele unor averi importante. Multe dintre ele au provenit din donații ale domnitorilor și ale unor familii boierești care, fie în lipsa unor urmași, fie din alte motive, lăsau testamentar parte din bunurile lor așezămintelor monahale. Secularizarea înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza (1863) nu a fost motivată în primul rând de faptul că un sfert din terenul arabil al țării, la care se adăugau și pădurile, era proprietatea mănăstirilor, ci pentru că lăcașurile erau „închinate”, în marea lor majoritate, unor mănăstiri de la Sf. Munte sau patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria și Ierusalim, beneficiul uriaș al acelor averi fiind al călugărilor greci, fără nici o obligație către statul român. De altfel, reforma lui Cuza a stârnit la acea vreme un mare scandal internațional, călugării greci refuzând despăgubirile oferite de autoritățile române, în speranța că în chestiune vor interveni marile puteri, ceea ce nu s-a mai întâmplat.
Modernizarea României, începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, va însemna și consolidarea unei clase de intelectuali, cei mai mulți din familii înstărite, cu studii și orientare occidentale. Ei aveau să înființeze instituții culturale noi, care să stea la baza unui stat european, să realizeze cu un elan și o credință ieșite din comun o Românie nouă, producătoare de valori menite să o așeze în rând cu celelalte state occidentale.
Așa a luat ființă, acum un veac și jumătate (1866), Academia Română, numită mai întâi Societatea Literară Română, pentru ca după un an să-și spună Societatea Academică Română, iar din 1879 să poarte numele care îl are și azi. Ea s-a impus de la început prin obiectivele propuse, printre care: realizarea unui sistem ortografic al limbii române, o gramatică românească de referință, un dicționar fundamental al limbii române, publicarea celor mai importante opere ale culturii naționale (s-a început cu „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir), traducerea operelor importante ale culturii universale. Sprijinul concret dat de guvernele României, ca și cel direct din partea regelui Carol I, au făcut în scurtă vreme din Academia Română forul cultural și științific cel mai înalt, de necontestat, cu o largă afirmare și apreciere internațională. Nu este de mirare că multe familii din elita societății românești au donat de această dată Academiei Române numeroase bunuri, printre care multe terenuri și clădiri. Activitatea științifică a putut să fie rodnică și de un înalt nivel (până la venirea comunismului pe tancurile rusești!) și datorită confortului material al instituției, care îi permitea să realizeze proiecte importante.
Se știe, regimul comunist a despuiat Academia de avere, de instituțiile subordonate pe care le-a trecut la alte ministere și direcții, a restrâns și reorientat ideologic activitatea științifică. Nici ei însă nu au îndrăznit să îi ia totul. Ne-am fi așteptat ca după 1990 să se producă reparațiile necesare, instituția să își recapete bunurile răpite și să poată susține proiecte reper în cultura și știința românească. Este inexplicabil să vedem că lucrurile nu stau astfel, că Academia Română este o instituție săracă, în raport cu prosperitatea materială avută cândva, fosta sa avere fiind tot mai enigmatică și, în consecință, are comportament de om nevoiaș, lucru păgubos pentru țară. Într-o convorbire telefonică, Niculae Gheran îmi spunea – și trebuie să îi dau dreptate! – că seamănă cu un fost mare boier. Mare păcat!