Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Epigoni

Titlul acestor rânduri trimite, inevitabil, spre cunoscuta poezie a lui Mihai Eminescu, publicată în „Convorbiri literare” în anul 1870. Elogiul poetului nu este pentru valoarea producţiilor literare ale înaintaşilor săi, ci pentru credinţa puternică pe care ei o aveau în destinul neamului lor, chemaţi fiind să îl împlinească în plan spiritual. Este vorba despre o generaţie care a cutezat să viseze şi să creadă că pot avea o ţară la care popoarele să privească cu respect. S-au dedicat fără rezerve înfăptuirii unui asemenea ideal, iar credinţa s-a transformat în realitate. De acolo a început conturarea unei Românii moderne, a unităţii neamului.
Contemporanii lui Eminescu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au format o societate ceva mai complexă, de confruntare a valorilor, nu fără asperităţi, nu fără excese uneori ale unor personalităţi sau grupuri, în tendinţa lor de a ocupa primul plan. Autorul „Epigonilor” a văzut în acestea o primejdie pentru neam, o golire de crezuri înalte, care nu poate să aducă nimic bun, ceeace ar anunţa vremea unor generaţii mimetice, lipsite de credinţa într.un ideal.
Cu toate acestea, în vremea amintită, s-au găsit resurse ale geniului românesc care să edifice şi să afirme valori în toate domeniile,capabile să coaguleze energiile unui popor şi să le orienteze spre o firească afirmare europeană, spre dobândirea unei recunoaşteri unitare a neamului românesc între popoarele lumii. S-a dobândit independenţa de stat, ţara a devenit regat şi s-au reaprins speranţele aducerii la patria-mumă a provinciilor încă înstrăinate. A fost o perioadă de puternică afirmare a ştiinţelor şi a valorilor culturale, nemaiîntâlnită până atunci. Epigonii care îl îngrijorau pe Eminescu, reali iară nu fictivi, nu au avut energia în stare să dărâme valorile pozitive.
Mă întreb, totuşi, dacă poetul nu a avut o viziune mai îndepărtată în timp, dacă nu a profeţit o vreme a demonetizării cu bună ştiinţă şi esenţiale a idealului românesc, deşi, printr-o formulă poetică se include („iară noi, noi epigonii”), o vreme a unei decăderi totale (prin oameni, fireşte!), până la a fi în preajma cufundării neamului în neant. Timpurile trăite de noi de vreo trei decenii, după o prea lungă şi dureroasă experienţă a comunizării României, ne îndreptăţesc să credem astfel. Majoritatea structurilor care iau decizii pentru ţară le-am umplut de oameni fără cultură şi cu o educaţie îndoielnică. În noi, totul a devenit fals, nu mai credem în nimic durabil, suntem cinici, ne-am vinde şi amintirea părinţilor şi limba strămoşilor pentru câţiva arginţi. Nu contemporanii lui Eminescu, ci noi suntem „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ măşti râzânde puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră; patria noastră: o frază;/ în noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază.” Suntem într-o situaţie cu atât mai gravă, cu cât energiile pozitive ale acestei ţări (pentru că nu ducem lipsă de valori!), cele care nu au luat încă drumul străinătăţii, sunt complet ignorate şi neputinciose, lipsite de orice pârghie care ar putea schimba lucrurile în bine. Se topesc încet până şi speranţele.
Oare să fim noi acea generaţie de epigoni, profeţită de poet, menită să-şi îngroape neamul şi ţara?Mult m-aş bucura ca anii ce vor urma să nu îmi dea dreptate.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]