EDITORIAL: Andrei Moldovan - Cuibul iluziilor

O întâmplare dintre cele multe m-a dus de curând în satul care a fost leagănul copilăriei mele, de unde îmi pare că nu am plecat de multă vreme, dar când număr anii, mă cutremur de câți s-au adunat. Un grup de adolescenți, îmbrăcați în hainele cele vechi ale strămoșilor lor, făceau să tremure aerul de cântecele știute de mine de la bunicii sau străbunicii lor, îndrumați cu multă pricepere și inteligență de un preot tânăr. Lumea părea că s-a întors și îmi redă un timp cufundat demult în negura vremii: casa părintească, școala în care tata mi-a fost învățător, jocurile nesfârșite cu copiii vecinilor, hoinărelile prin pădurile prăvălite peste sat, Someșul cu toate bucuriile și tainele lui, poveștile bătrânilor sfătoși la care trăgeam cu urechea plin de mirare și încântare, horele satului care lunecau uneori spre bătăi pentru fetele cele frumoase, cărțile citite de mama, seara, la lampă, cu voce tare, o lume a unui sat care năvălea spre mine de parcă m-aș fi pierdut și acum mă recupera din rătăcire.
Încercam să deslușesc pe fețele acelor adolescenți lumea de altădată. Voiam să îl întreb pe fiecare al cui e, cine îi sunt părinții și bunicii mai ales, pe care cred că ar fi trebuit să-i cunosc, să avem amintiri comune.
Și, deodată, gândul îmi fu străbătut ca o străfulgerare rece de amintirea celei mai triste nuvele ce am citit-o vreodată: „Cuibul visurilor” de Liviu Rebreanu. Povestitorul, cu mai multă inițiativă, merge în întâmpinarea unor astfel de trăiri, ia trenul și caută satul de altădată al copilăriei sale: locurile și oamenii, căldura omenească, aceea care face să crească iarba pe dealuri. Și nu mai găsește nimic: „Oamenii treceau pe lângă mine, îmi dădeau binețe și mă priveau cu mirare. Îmi venea să-i opresc, să le spun că eu sunt cel ce acum treizeci de ani cunoșteam tot satul, cel care aici am cunoscut fericirea... Și mereu nu îndrăzneam. Nimeni nu mă mai cunoștea și nici eu nu mai cunoșteam pe nimeni. Mă simțeam străin de ei, cum se simțeau și ei străini de mine... Câinii mă lătrau din toate ogrăzile. Copiii se holbau la mine lung, nedumeriți, ca și când ar fi văzut o stafie.”
Personajul lui Rebreanu suferă o ruptură iremediabilă. În el se prăbușește o lume, aceea care dădea sens existenței sale, aceea care mai putea să fie născătoare de lumină, oricât de plăpândă. Iar în locul ei se cască un gol imens: „Împrejurul meu parcă fâlfâiau aripi nevăzute, înnăbușindu-mă. Nimicul cenușiu mă împresura, îmi strivea sufletul, îngropându-mi toate dorurile și visurile în negură. Inima-mi era goală de orice nădejde. Un simțământ de deșertăciune mă îmbrățișa... Îmi dădeam seama că uitarea îmi mângăie obrajii. Și tăcerea era atât de grea în sufletul meu, ca o piatră pe mormânt...”
Iată ce riscam și eu. Am trăit cu putere primejdia unui astfel de sentiment devorator, trăirea uitării încă înainte de a fi uitat cu desăvârșire de către oamenii care vin din urmă cu bucuriile și necazurile lor, și numai ale lor. Am renunțat la întrebări și la ispitirea aducerilor-aminte. Nu voiam să aud pe nimeni spunându-mi, precum în nuvela lui Liviu Rebreanu: „Mai bine nu mai veneai, domnule!”
Am dat binețe, ca un om străin ce mă aflam în satul copilăriei mele, și m-am îndepărtat ca de un cuib al iluziilor.