DUH ETNIC ȘI MISTER ÎN CREAȚIA POETULUI FILOZOF LUCIAN BLAGA

Întreaga creaţie a poetului filozof Lucian Blaga este o căutare, este o cale de cunoaştere, este o încercare de a găsi drumul spre mister. Dar este vorba despre o potenţare şi o permanetizare a acestuia. Un cuvânt care ar putea defini opera lui Blaga este „meditaţie”. Starea ce se degajă este „o jelanie reţinută, fără complicare intelectuală excesivă, existând prin lirism”.( Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, apud George Gană, Ed.Hyperion, Chişinău, 1993, p. 14 43) După cum este văzut de către George Gană, Blaga este un poet al timpului, timp pe care îl vede ca pe o otravă.

Dorul de trecut, de un spaţiu etern, de un punct iniţial inspiră o stare de tristeţe iremediabilă, o stare de chin şi chiar de disperare care iau forma unui strigăt cutremurător:

          „Prin vuietul timpului

glasul nimicului

 Prin zvonul eonului

Bocetul omului”.

Călător prin timp, sufletul mereu se întoarce pentru a-şi recupera amintirile, pentru a-şi regăsi locul. Pe lângă dorinţa puternică de a învinge timpul, este şi aceea a participării la absolut. Dar, deoarece cunoaşterea, precum şi creaţia umană nu sunt absolute, comuniunea nu se produce total, extazul e numai dorit.

Dorul şi dragostea pentru artă, pentru ceea ce este plăcut ochiului şi sufletului sunt, fără îndoială, elemente ce fac parte din fiinţa românească. Lucian Blaga afirmă că poporul românesc investeşte în această patimă pentru pitoresc, ritm şi duh degajat, încât este unic printre popoarele înconjurătoare.

Arta nu este decât o plăsmuire a omului, cum o arată şi Blaga. Aceste plăsmuiri se nasc din dorul de necunoscut, de absolut. Natura umană ne indică doar misterele, ne oferă semnele. Trecând de limitele impuse de aceasta, individul este atras de o lume tanică în care ne transpunem. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, în buze ori morminte.......și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/ sub ochii mei-/ căci eu iubesc/ și flori, și ochi, și buze și morminte.”

Toposul mitic, mitul arhaic şi timpul metafizic alcătuiesc formula unei nelinişti metafizice, nelinişte care este specifică stării de dor. Întoarcerea la origini, actualizarea viziunii folclorice arhaice fac posibilă regăsirea acelui extaz primordial, a sentimentului de sacră euforie. Permanenţa este sugerată de un cântec al spaţiilor, iar un astfel de loc special este satul.

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat

 Aici orice gând e mai încet,

.............................................

Aici se vindecă setea de mântuire”. (L. Blaga, Sufletul satului)

Este o lume a poveştii, a mitului. Tărâmul de legendă, cu muntele şi pădurea, cu izvorul şi păsările, cu cerbul, calul sau fabulosul unicorn evidenţează acel timp şi spaţiu al Genezei, spre care autorul vrea mereu să se întoarcă.

Aplecat peste marginea lumii, Blaga nu aude decât sunetul apei bătând în ţărmul mării. Pământul este parcă o insulă singuratică, înconjurată de întuneric. Poetul rătăceşte trist, aşteptând parcă în zadar ieşirea din solitudine. Se recurge la mit, pentru a se exprima deseori sentimentul înstrăinării de cosmic, de absolut. Năzuinţa ieşirii din singurătate şi eşecul continuu întreţin o tensiune interioară care ia forma unui cântec cu ecou, tulburător, fără leac . Este aleanul ce cuprinde opera lui Blaga.

Acest alean a fost probabil cauza pentru care, după aproape un deceniu și jumătate de diplomație în Portugalia, în 1938 a cumpărat o căsuță țărănească cu grădină, pe dealul Burgului de la Bistrița (Dealul Dumitrei). Poetul era extrem de încântat, încât i-a spus surorii sale care i-a găsit această așezare, că „nu putea să găsească un loc mai potrivi visurilor sale de tinerețe romantică.” Casa avea acoperiș cu șindrilă, avea pridvor, de asemenea avea ocol, șură, șopron și grajd. În livadă, mărturisește poetul, avea vreo patruzeci de nuci bătrâni, precum și o vie. Din păcate, în septembrie 1940, verdictul de la Viena au pus capăt frumosului vis blagian, fiind obligat, alături de familie, să se refugieze, lăsând gospodăria în grija unor vecini, care au lăsat să se aleagă praful din căsuța țărănească, precum și din copacul – monument al naturii -, Sequoia Gigantia, aflat în mijlocul curții și care a fost tăiat în timpul războiului.

Verile petrecute în căsuța de pe Burg au rămas „printre amintirile de zenit ” a vieții poetului filozof, oglindindu-se în multe dintre poeziile sale de mai târziu. Tot în grădina casei cu pridvor s-a scris opera „Diferențialele divine”, din „Trilogia cosmologică”. Dorul de „adevăratul său spațiu mioritic” (Bistrița), se pare că a rămas înrădăcinat în sufletul poetului și toate elementele naturale, telurice, cosmice, participă la acest cântec de dor.

Bătând „la curţile dorului”, Blaga îşi întâlneşte cel mai adânc dintre doruri :

„Cel mai adânc din doruri

e dorul-dor.

Acela care n-are amintire

Şi nici speranţă,

 dorul-dor.

Pe-un drum ne duce dorul-dor

pe-un drum

ce dincolo de orice călător

mai are-o prelungire.

 Nesfârşit e dorul-dor,

Bate-n valea tuturor”.   (L. Blaga, Dorul-dor)