Dramatică, povestea lor, a “Federeilor”, vrea recunoaştere oficială

Liberă, inocentă şi fericită prin definiţie, copilăria e, indiscutabil, cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Nu, însă, şi atunci când e parte integrantă din abuzurile unor instituţii care ar fi trebuit, prin menire, să o protejeze de lipsa iubirii, de neajunsuri, de dureri nerostite lăsate oricum asupra-i de soartă, de părinţi iresponsabili, de abandon, de regim, de sistem. Ajunsă acum la maturitatea biruitoare în viaţă, ea n-are cum să nu-şi ceară drepturile cândva furate. Pentru că asta nu se uită niciodată. Chiar dacă “totul” se întâmpla înainte de decembrie 1989.
Organizaţi într-o asociaţie ce-şi propune oglindirea trecutului tocmai pentru a nu rămâne nespus, adulţi cu astfel de experienţă cer recunoaşterea oficială a acelei existenţe dramatice. “Federeii”, căci despre ei este vorba, şi-au împtrumutat numele de la poetul din Beclean, cel a cărui viaţă se leagă de traiul în orfelinatul din oraş. Devenit mai nou director administrativ al aceleiaşi instituţii, schimbată mult peste ani şi ani, Nicolae Avram a acceptat să devină membru de onoare al grupării oficial constituite prin preocuparea celor trei membri fondatori (Daniel Rucăreanu, Vișinel Bălan și Costel Cașcaval), tocmai pentru a cerceta ororile încercate de copiii din centre, a le documenta poveştile şi a le spune lumii largi: cu imagini foto şi video de atunci, plecând de la baza de date a vechilor case de copii, cu mărturii ale celor care au trăit sau au muncit de o parte sau de alta a “baricadei”. Dormitoare uriaşe, camerele cu mobilierul şi decorul de atunci, cantinele şi spălătoriile vechi – cele care n-au dispărut sub termopane şi vopsea lavabilă, pentru a lăsa locul altor instituţii - toate ar putea fi elementele unui muzeu al orfelinatului românesc, cel care, în 50 de ani, a furat identitatea, încrederea în sine şi locul din societate a sute de mii de suflete.
Aşa cum precedentul recunoașterii tragediilor trecutului există (comunismul, holocaustul şi alte deraieri ale epocilor au primit, fie şi doar declarativ, condamnarea, iar victimele au parte de comemorări, dezbateri, aduceri aminte), aşa (cel puţin) îşi doresc “Federeii” ca abuzurile din casele de copii să nu rămână nespuse, cu ajutorul oamenilor ale căror experienţe similare sunt gata să-şi asume trecutul şi să se alăture demersului, dincolo de reticenţele provenite purtarea atât de grea şi atât de îndelungată a stigmatului din casele de copii. Pentru că cine îşi uită sau nu-şi cunoaşte istoria riscă să o repete.

De unde? Până unde?
Succesul, în viaţă, nu se măsoară până unde ai ajuns, ci de unde ai plecat. Din această perspectivă, întâmplările următoare, spuse în “Decât o revistă”, “Federeii – viaţa după instituţionalizare”, sunt edificatoare. Şi revelatoare. Ele surprind momente şi personaje din conferinţa “Povestea mea” (o inițiativă a lui Vișinel Bălan, preşedintele asociației “Desenăm Viitorul Tău”) dedicată adolescenţilor şi tinerilor din sistemul de protecţie susţinută la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Noi le-am ales pe cele ale membrilor fondatori ai Asociaţiei “Federeii”.

De la violenţă şi izolare socială, la catedră, bibliotecă şi Guvern
“Lui Rucăreanu (n.r. Daniel) nu poate să-i fie ușor. A ascuns ani de zile unde a crescut pentru că i se părea indecent să-și expună rănile și să-și strige suferința ca un cerșetor. Astăzi e pe scenă pentru că s-a împăcat cu începutul vieții lui și pentru că vrea să le dea curaj copiilor să nu le mai fie rușine de originea lor. Să le spună că orfelinatul este una dintre cele mai dure și mai demne de respect experiențe de viață.
– Cum te-ai simțit când ai ieșit din centru? Întreabă o adolescentă așezată aproape de ieșirea din sală
– Am ieșit în 1992…
– Mamă când a ieșit ăsta! se aude o șoaptă din ultimul rând
– O să vă spun o poveste. Povestea lui Fram, ursul polar, scrisă de Cezar Petrescu. Fram a fost luat de mic de la Polul Nord și a crescut într-un circ. Circul era casa lui. Când a ajuns la maturitate și oamenii l-au dus înapoi la Polul Nord, nu s-a putut adapta.
În sală se așterne liniștea. Rucăreanu privește undeva în zare și apasă pe cuvinte:
– Când am ieșit din centru, m-am simțit ca Fram trimis la Polul Nord. Îmi pierdusem obișnuința de a fi normal printre oameni.
– Ce înseamnă un centru comunist? întreabă o fetiță
Rucăreanu privește în jos și caută cuvintele:
– Însingurare.
– Și acuma e la feeel! țipă iar vocea.
– Violență și izolare de societate.
Din sală, moderatorul conferinței îi propune să le spună copiilor ce face astăzi. Rucăreanu înșiră calm posturile de profesor de istorie, profesor de filosofie, bibliotecar la BCU. Când le spune ce face acum – expert în politici educaționale la secretariatul general al guvernului – copiii izbucnesc în aplauze. (…)
Are 37 de ani, a terminat Facultatea de Științe Politice și a trecut prin două centre din Ploiești și Bușteni. A supraviețuit sistemului izolându-se de găști, citind și jucând fotbal. Asculta Europa Liberă și Vocea Americii cu doamna Domnica, o supraveghetoare de noapte, și avea 12 ani când portretele lui Ceaușescu au fost date jos de pe pereți. În 1990, aproape toți profesorii au plecat de la casa de copii din Bușteni lăsând locul tinerilor absolvenți. Un an n-au făcut limba română, li s-a spus că știu ei, n-au nevoie.”

După filmări pentru Lucian Pintilie: “Educatorule!”
“Costel Cașcaval are 44 de ani și a copilărit 12 ani la Târgu Ocna, într-unul dintre cele mai mari (peste 1.000 de copii uneori) și mai dure centre de plasament din țară. Nu le-a spus colegilor de la Facultatea de Teatru unde a crescut, dar după un interviu în emisiunea Eugeniei Vodă în care și-a povestit viața, a simțit cum unii au încercat să-l trateze diferit. După o zi lungă de filmări pentru Lucian Pintilie, s-a oprit să mănânce la un restaurant de lângă Cișmigiu. Era singur la masă și avea șapca pe cap, când un coleg de breaslă l-a întrebat dacă poate să se așeze, apoi i-a spus „Vezi că stai cu șapca pe cap când mănânci”. Cașcaval știa despre colegul care l-a apostrofat că fusese câțiva ani instructor la un centru din Botoșani. S-a întors către el și a tunat: "Bătrâne, vreau să te întreb ceva. M-am așezat eu cumva la masa ta? Am ajuns la intimități? Crezi că am nevoie de sfaturile tale? Educatorule!”

Anti-sistem
“La 27 de ani, Vișinel Bălan e cel mai tânăr dintre "Federei" și a experimentat mai multe forme de protecție de la leagăn, la casă de copii preșcolari, școlari, asistență maternală, casă de tip familial. S-a împotrivit de mic sistemului și astăzi se consideră același copil-problemă. Nu acceptă cifrele frumoase care ne arată schimbarea. Prin organizația lui, “Desenăm Viitorul tău”, lucrează cu tineri din sistem și observă zilnic problemele emoționale pe care le au, nevoia de atenție, rușinea (povestea lui Vișinel a fost spusă pe larg de Wendell Steavenson în "The Guardian")”.