Dovada de iubire

Sub egida Asociaţiei Liga Albanezilor din România, la Editura Privirea, a apărut volumul bilingv „Ne va uni iubirea”, al poetei Oana Manolescu. De formaţie chimist, cercetător la Combinatul Chimic Craiova, scriitoarea propune în acest volum poeme structurate pe trei cicluri. Primul, „La Sarmizegetusa Regia”, propune o întâlnire cu poezia civică şi patriotică pe care a început s-o scrie încă de la 12 ani: „Aş vrea să ştiu, să învăţ, oricât de mult”, fiind declaraţia în jurul căreia se roteşte întreaga existenţă. Pe locul milenar al latinităţii „Vuieşte marea şi izbeşte în stânci”, astfel încât dragostea pentru frumuseţile pământului o îndeamnă pe poetă cu divin cuvânt să-şi dea mâna întru iubirea supremă cu conaţionalii. „Pentru voi, care aţi murit/ Ca România/ Să rămână în lume/ Sfânt cuvânt”, Oana Manolescu creează versuri rugă ca sufletele eroice să fie mereu întru amintirea generaţiilor ce vor veni. „Un şoim îşi ia zborul spre cerul însorit/ Şi zarea cu argint presărată” întru descoperirea căii spre cuibul natal, unde patria mamă ne aşteaptă: „Când ne este greu/ Tu ne naşti în inimi/ Toată bucuria/ Eşti mândria noastră/ Tu eşti România”. În ţara cu izvoare limpezi, şoapta nu este dată uitării, iar natura participă la împlinirea visului Marii Uniri: „Râul, îl sărută norul/ Unduind cu el odată”. În patria luptei supreme pentru identitate „La Sarmizegetusa coroană stau copacii/ Pe fruntea ţării mele, doar paznici ne sunt dacii”. Poate că mai mult ca în orice alt gen, în poezia patriotică, Oana Manolescu se descoperă, dăruindu-ne şi nouă iubirea pentru tărâmul sfânt: „Ţara mea, etern cea ocrotită/ De Dumnezeu, cu el mereu să fii”. În aceste locuri în care cetăţile divine sunt zidite întru nemurire „Sufletul meu simte atât de bine” încât liniştea ţării este motivul pentru care clipim mereu spre icoana divinităţii.

Partea a doua, „Pentru o clipă”, cuprinde poezii rememorative pornind de la gândul că „Trăirea-i şi o clipă… sau e viaţa toată”. Aici, cele şapte surori: tinereţea, speranţa, voinţa, cinstea, credinţa, omenie, smerenia şi iubirea ies din sertarul cu amintiri luminând în rime, hora literelor: „Îmi culeg amintirile/ De pretutindeni/ Cu ele scrie-voi/ Poate, o carte”. Poezia răzbate din iubirea dulce ca mierea, din regăsirea sentimentelor eterne, din cerul cu stele „Care alină amaru-mi/ Topindu-l în ele”. Steaua călăuzitoare înalţă versul spre eternitate ca mai apoi poetul să descopere începuturile creaţiei.

Partea a treia, „Singurul drum”, conturează gânduri ale iluminării spirituale: „Speranţa noastră/ E a soarelui fereastră/ De ştii/ Să înveţi a o privi/ Cu sufletul curat”. Singurul drum spre legea divină este rugăciunea care face ca durerea să fie curmată: „Vindecă-ne, fă-ne tu curaţi/ Ocrotiţi şi mai iubiţi în lume”. Iisus este rugat să ierte pământul astfel încât pe drumul luminii speranţa, la umbra soarelui, să descopere că „Drumurile vieţii ne sunt numărate”. Convingerea autoarei este că „O carte/ Scrie fiecare dintre noi/ Fără a vedea că-n cer e tipărită”, astfel încât în momentul în care ea ajunge la cititori este oglinda icoanei gândului suprem.