Despre valențele conciziei

Volumul „Adolescenta din tramvaiul 6 (proză și microeseuri)”, apărut la Editura Școala Ardeleană (Cluj-Napoca, 2021), reprezintă, o dată în plus, dovada faptului că scriitorul Cornel Cotuțiu este unul dintre acei autori care se descurcă cum nu se poate mai bine pe spații înguste, ca să spun așa. Autor și spirit percutant, Cornel Cotuțiu nu are nevoie de spații întinse pentru a se exprima; dimpotrivă, ele ar putea chiar să deterioreze construcția, întinzând-o inutil. Deși scriitor de cursă lungă – să nu uităm că se apropie de o vârstă venerabilă – acesta pare să se simtă în largul său în momentele în care participă la sprinturi. Sunt ani buni de când rubrica sa de opinii este una dintre cele mai citite/căutate în cotidianul „Răsunetul”. Tot despre texte scurte, de impact, este vorba și acolo.
Cu toate acestea, se cuvine a fi făcută o observație: a nu se confunda concizia cu lacunarul. Mijloacele de expresie, în cazul scriitorului beclenar, sunt abil stăpânite și utilizate pentru a-i permite autorului să-și expună gândurile într-o manieră concisă, fără goluri sau sincope narative, ideatice sau de orice alt fel și, poate mai important, fără a dilua esența sau a pierde semnificații.
Autorul la care fac referire așadar, poate fi pus într-o lungă și onorabilă listă a acelor creatori care mizează pe inteligența cititorului. Asta presupune faptul că narațiunea nu-și devoalează subit toate straturile și substraturile, ci îi oferă lectorului prilej de interogări, cartografieri sau meditație, pur și simplu. Mă refer aici, firește, la textele cu care se deschide „Adolescenta din tramvaiul 6”, cele șapte narațiuni.
Se poate constata o anume duplicitate a scriitorului în ceea ce privește propriile texte și, implicit, raporturile cu cititorul. În spatele unei gravități fățișe a tonului narativ, se ascunde o șăgălnicie, dacă nu generală, măcar episodică. Mici poante ce detensionează parțial textul, schimburi de replici vădit amuzante, situații ilare, toate acestea subminează seriozitatea narativă, conferindu-i o notă ghidușă. Elocventă din acest punct de vedere, mi s-a părut proza „Crepuscular”, în care rutina personajului central este pe alocuri întreruptă cu replici virtuale ale celorlalte personaje ce par să-i anunțe dispariția (moartea) în viitorul apropiat, lăsându-i cititorului să înțeleagă faptul că întreaga zi ar fi, în fond, un soi de pregătire pentru moarte.
Toate acestea ne arată, insist, faptul că autorul Cornel Cotuțiu stăpânește condeiul suficient de bine încât să nu-i livreze cititorului mai mult decât este nevoie, lăsând loc misterului, semnificațiilor adiacente etc.
Volumul mai cuprinde alte cinci părți, unde putem întâlni crochiuri ale unor scriitori și artiști de ieri și de azi, paginile de jurnal ale autorului iulie-octombrie 2021 etc. Sigur, savuroase sunt cu precădere paginile de jurnal, o scurtă incursiune, dacă doriți, în viața și rutina scriitorului.
Fără îndoială, pentru amatorii de picanterii (scriitoricești sau de alt fel), porțiunea aceasta va stârni un viu interes. Și, așa cum îl cunoaștem, Cornel Cotuțiu nu dezamăgește. Dincolo de aspectele acestea ale jurnalului, se poate constata o onestitate frustă, fără baiere. Tragem puțin cu ochiul, în felul acesta, în intimitatea (creatoare, dar nu numai, a) scriitorului și omului Cornel Cotuțiu. Descoperim un om singur, care uneori îți caută singurătatea, alteori alungând-o (devenindu-i insuportabilă) prin căutarea companiei (fie și de la distanță) a cunoscuților, apropiaților etc. „Apoi am constatat , din nou, că nu am prieteni la Beclean: fie doar pentru dorința de a împărtăși cuiva, de alături, satisfacția mea pentru acest eveniment personal.” (p. 126)
Acestei singurătăți resimțite amar îi vin în întâmpinare, alinând-o cumva, vizite făcute la prieteni sau întâlniri întâmplătoare cu diverși cunoscuți. Iată ce scrie, bunăoară, despre o vizită făcută soților Tătaru: „Cele 4 ore de ședere au fost trăite din plin; cu rememorări, evocări, aprecieri retroactive pe seama cunoștințelor comune, din școli, din preajma lumii de toate zilele. Foarte rar se întâmplă ca, în ciuda anilor scurți, celălalt să te simtă, să te trateze ca dintotdeauna, cu deferență, cu dorința dialogului, a comunicării reale.” (pp. 120-121)
Observăm cum notația de rutină, a unor evenimente aparent comune, sau care țin de rutină, alunecă pe nesimțite în veritabile meditații pe marginea prieteniei, a lumii în care trăim, a vieții, a singurătății, chiar.
De altfel, aspectul acesta poate fi observat în mai tot ceea ce scrie Cornel Cotuțiu, tendința de a extrage semnificații ample din evenimente, obiecte etc., aparent comune. Putem începe, de astfel, parcurgerea cărții cu cheia aceasta de lectură în minte.