Despre cum portocaliul nu-mi satisface nevoia de…masochism

Am uneori impulsuri de masochist; nu de pervers sexual, ci de cetăţean (al ultimei ţări europene pe fuştelul prosperităţii), care vrea, uneori, să îşi facă plăcerea de a se afla (potrivit înţelesului al doilea al cuvântului ”masochist”) în situaţii umilitoare, păguboase din partea – azi, a marelui partid -, iar mâine o formaţiune de buzunar (ca dimensiune, nu ca organism care buzunăreşte, potrivit practicii cotidiene, prin intermediul parlamentului si al guvernului); adică, să fiu umilit de adevăruri şi fapte măreţe puse la cale de demnitarii portocalii. Ce naivitate, nu-i aşa?

Îmi văd colegi de profesie, îmi văd vecini, cunoştinţe de o viaţă, zi de zi, pe stradă ori aiurea şi-mi dau seama că, cei câţiva inocenţi, ingnoranţi ori trepăduşi în slujba viitorului defunct partid, nu mă pot umili, ofensa; cel mult, îmi provoacă silă pentru disponibilităţile lor de cameleoni politico-administrativi. Unii - şefi de instituţii bugetare, sau argaţi ai acestora - practică un fel de beneficiu temporar, pecuniar, într-o Românie a anului 2010 pe care au adus-o în prag de extincţie politico-economico-moral-culturală.

Îi văd, îi aud zilnic şi se produce în sinea mea nu pofta de a fi umilit – de către practicienii de cabotinism, ticăloşii şi neputinţe în decizii administrative -, ci o stare de repulsie, care mă determină să fiu cinic cu mine însumi şi deschid televizorul pe canalele de informaţie şi opinie. Asta, pentru ca gheizerul de greaţă să se amplifice în momentul când apare ”Hă-hă”-ul de la Cotroceni şi trompeta lui de la palatul Victoria. Apoi, se iţesc, la kilogram, pigmeii solicitaţi la tot felul de mese rotunde, interviuri. Îmi place când moderatorii, depăşindu-şi (e drept) condiţia de moderator, îi fugăresc pe ringul problemelor parlamentar-guvernamental-prezidenţiale. Când provocările lor sunt foarte tranşante (aici reporterii depăşesc uneori măsura profesională – dar îmi place), când vezi cum cutare demnitar portocaliu nu are cum să-şi scoată cămaşa din pantalonii demagogiei, cum mai toţi încep să se bâlbâie, transpiră, ridică vocea şi trec pe contrabasul tupeului obraznic, scoţând panglici din tolba vivace a lui Caţavencu ori Farfuridi, nevoia mea de masochism se evaporă, stârnindu-mi, dimpotrivă, un fel de veselie cinică.

Merită să fac referiri şi la un demnitar de Bistriţa, care, după câte apariţii penibile e împins să facă în faţa lumii, de către şefime, până şi mustaţa i-a încărunţit de jenă, în cei 2o de ani de huzur parlamentar.

Cei care sunt apropiaţi lui au observat un fel de proeminenţă în spate, indiferent de cum ar fi îmbrăcat, de ai crede că buricul îl are pe şira spinării. Am aflat explicaţia: e o cheie pe care, în funcţie de conjuncturi, Traian Băsescu sau Emil Boc (la comanda celui dintâi) o învârt pentru a încărca arcul neuronic al maşinăriei sale de vătaf la curtea Cotroceniului şi a partidului său marinăresc.

În fine, cum rămâne cu pofta mea de masochism politic? Trebuie să constat că elementele componente ale acestuia se convertesc, la mine, fără excepţie, în silă, în greaţă.

Dar am un remediu: caut spaţiul liber, curat, al pajiştei şi al pădurii. Acolo am certitudinea că nu voi întâlni Băseşti, Boci, Udreşti, Olteni, Funeri; voi întâlni, eventual, făpturi fără grai. Încât mă lecuiesc, temporar, de pofte lubrice în acest naufragiu carpato-danubiano-pontic.