Despărțirea de medicină, în căutarea ei

                            Motto: „Dacă ne scapă ceva în medicina de astăzi este, probabil, că am pierdut, undeva, pe drum, imaginea întregului.” ( Mircea Gelu Buta, în „Dezvrăjirea medicinei” )

      O frumoasă carte își găsește loc binemeritat în lista noastre cu lecturi. Este vorba despre „Dezvrăjirea medicinei”, de Mircea Gelu Buta, tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, la Editura „Renașterea”, Cluj- Napoca, 2023. Cartea prezintă, pe coperta întâi, imaginea cu „Alchimistul”, de Mattheus von Helmont ( ulei pe pânză, 1623 ), inspirat aleasă pentru domeniul de cercetare, iar pe coperta a IV-a propune un text al autorului despre conceptul de „dezvrăjire a lumii”, în general, a medicinii, în special, ce a dus la formarea „medicilor mecanici”. Volumul cuprinde, așa după cum ne semnalează o notă de prezentare, „analizele și convingerile bioetice ale autorului, unele dintre ele regăsindu-se în articolele pe care le-a publicat în ultimii ani, în revistele de specialitate din țară și din străinătate”. Este vorba despre patrusprezece capitole, de la „O profesie prestigioasă”, până la „Medicina ca pradă”, care sunt organizate în subcapitole, într-o succesiune de idei, noțiuni, concepte, vechi și noi, înțelesuri, teorii, valori, prezentate din perspectiva bioeticii creștine, preocupată de viitor. Asemeni unui alchimist, omul de știință de astăzi este pasionat de reașezarea lucrurilor în ordinea firească, de extragerea esențelor, de a uni disciplinele pe baza înrudirii lor spirituale, de a păstra interesul pentru valori incontestabile, de a păzi lumea de invazia răului, sub diferite forme și aspecte.

      Abordările interpretative pot fi multiple, în măsură să certifice faptul că această carte merită citită, merită timp și răbdare până la capăt, pentru a culege roadele învățăturii și ale înțelepciunii, din cel puțin trei motive: în primul rând, resursele bibliografice, care însoțesc paginile, conving prin importanța numelor ( Aristotel, Montaigne, Spinoza, Kant, Dostoievski, M. Foucault, J. Bishop, M. Weber, Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade, Ioan Chirilă, Denis Müller ș. a. ) și a operelor, prin ele însele; în al doilea rând, prelucrarea ideilor care circulă în vreme se face în laboratorul propriu, al autorului creator de texte de literatură de specialitate și nu numai ( pentru că M.G.B. știe să îmbine informația cu creația, spiritul riguros cu sensibilitatea prozei ); în al treilea rând, predarea „moștenirii” către cititor, dispus, din start, și predispus, să accepte „pactul” lecturii, vraja ei, „vrăjirea” cea bună, neamenințată de o „dezvrăjire”, așa cum sunt lumea, medicina...

      În desfășurarea tematică a cărții, în centru se situează medicul, o profesie râvnită, una dintre cele mai frecventate în secolele XIX, XX, împreună cu avocatul, ofițerul, și prezentă în operele lui Marin Preda,  Nicolae Breban,  Augustin Buzura. Imaginea medicului este cea a unui personaj „impecabil îmbrăcat”, cu „distincție vestimentară”, „ce nu putea să nu frapeze și să impună”. Ca „om de știință” și credincios, medicul trebuie să și mărturisească credință și să nu considere acest fapt drept „o slăbiciune”. De la formarea lui, din anii de studenție, învățând pe cadavre, ca „primi pacienți”, cu deprinderea tehnicii de injecție, de la respectarea jurământului lui Hipocrat, trecând prin dilema ”medicina este profesie sau chemare”, exersând „privirea medicală”, gata „să interpreteze semnele și simptomele ascunse”, oprindu-se în fața unei decizii, în adaptarea ghidurilor ( „care nu sunt o carte de bucate și nu oferă rețete aplicabile în toate situațiile posibile”),  având obligația „să justifice oricând alegerile și actele sale”, de la profilul „medicului tradițional”, „definit prin calm, devotament și modestie”, de la „medicul creștin”, preluând modelul lui Hristos – „medicul prin excelență, doctorul sufletelor și al trupurilor”, și până la medicul „sedus de tehnică, ispitit să exploreze noile posibilități oferite de aceasta”, îndepărtat de oameni și de sine, avem, în această culegere de texte- studii, o întreagă tipologie, privită din interior, a unei profesii, amenințată, ca atâtea altele, de tehnică, de presiune birocratică, de lipsă de recunoaștere și de anti-umanism.

      ”Știință și conștiință” ( definiția lui Iuliu Hațieganu), medicina se află astăzi, ca multe alte domenii de activitate, la o răscruce de drumuri. Celor doi termeni, Mircea Gelu Buta le adaugă și „credință”, în măsura în care „medicina contemporană devine tot mai păgână”. Din perspectivă bioetică, medicina trebuie să aibă o morală, ce începe cu politețea și continuă cu onestitatea. Un medic bun are nevoie de morală, de curaj, de măsură/ cumpătare, de prudență, de blândețe, de compasiune, și atunci poate deveni un „medic drept”. Toate aceste elemente fine, de substrat, aparent nevăzute, sunt aduse la suprafață, scoase în relief, cu exemple, de îngrijorare, de meditație asupra realității, obiectiv și înțelept. Dacă adăugăm generozitatea, eroismul (din timpul virusului „Covid”, când medicii erau „în prima linie”), bunăvoința, blândețea, bunătatea, modestia, sensibilitatea ( există medici care cântă în orchestra medicilor, medici scriitori, Vasile Voiculescu, pictori, Ion Țuculescu ), realizăm o imagine completă a celui ce, aidoma lui Hristos, vindecă (și) prin cuvânt: „medicina practicată de Hristos este de natură divină, unică și caracterizată de două aspecte esențiale: pe de o parte, prin minunile Sale, Hristos înfăptuiește vindecări inexistente chiar și în palmaresul medicinii contemporane, cum ar fi faptul că dă vedere unui orb din naștere. El vindecă prin cuvânt, fără să recurgă la vreun medicament sau să recomande un tratament material. A doua trăsătură fundamentală a Doctorului Hristos este că pune în lumină strânsa legătură dintre păcat și boală, adevăr pe care îl repetă de nenumărate ori. Singurul tratament recomandat celor tămăduiți este: „Să nu mai păcătuiești”, corelat cu avertismentul: „Ca să nu-ți fie și mai rău!”

    Aproape nimic din ceea ce este important, de referință, omenesc, în teoria și practica medicală, din perspectivă bioetică, nu-i scapă medicului/ scriitorului Mircea Gelu Buta. Faptele de solidaritate, precum vaccinarea și donarea de sânge, corpul uman, ca purtător al unui „proiect de viață”, privindu-l în ansamblu, holistic, și nu reducționist, etica transplantului, a transfuziei, în funcție de constrângeri religioase, grija față de cei săraci, malpraxisul, transumanismul, moartea, ca făcând parte din viață, toate se constituie în teme de reflecție, de cercetare, de pe „podiumul de curs” ori de seminar, din rubrici de reviste de specialitate, în lumina corolei, potrivit căreia religia este „sursă de motivare a oamenilor”, nu știința, nu filosofia, nici artele, în procesul de înstrăinare, ca un pericol, și din dorința de a sta „în acel pliu misterios al lumii, unde creatul comunică cu necreatul”.

      De ce am ales să scriu despre această carte? Mai ales datorită capitolului intitulat „Medicina ca pradă”, care m-a făcut, imediat, să mă gândesc la romanul „Viața ca o pradă”, al lui Marin Preda. Și pentru fragmentele de mărturisiri, din experiență, din lectură, din viață, obiective sau subiective, ceea ce atestă o scriitură care îmbină armonios spiritul științific cu cel literar. Ca orice ființă de cuvinte, am tresărit la „dezvrăjire”, încercând să descifrez taine, și am găsit sensul ei, ca fiind unul tehnic, modern, de evitat, bucurându-mă de posibilitatea unei „revrăjiri” a lumii, nu ca o magie, ci ca o aducere a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Am extras din această  carte elemente de fundament existențial și am subliniat rânduri de expresivitate a textului, cum e și metafora „natura – fereastră deschisă spre Dumnezeu”.

     Un lucru sigur iese la suprafața cărții și se ridică, profund, din fiecare cuvânt, care a fost sau nu la început, formând duh de netăgăduit: în demersul său științific, didactic, religios, de a înțelege și explica dezvrăjirea lumii și a medicinii, ca o consecință nefastă a tehnicii, a tehnologiei, Mircea Gelu Buta reușește, cu certitudine, să păstreze vraja scriiturii, după chipul și asemănarea marii literaturi de meditații, pe tema existenței umane, la un moment dat, în drumul ei spre veșnicie.

      Dacă în terapie, omul/ pacientul trebuie privit ca întreg, în literatură, cartea nou apărută completează opera preexistentă a unui scriitor, oferind date despre alte și alte preocupări, abordări, uneori mai vechi, alteori mai noi. Din punct de vedere bioetic/ moral, cartea ar trebui să influențeze, să schimbe, ca un model de urmat. În acest spirit, ea vorbește despre lucruri drepte, recunoscute și adevărate. Cât vor reuși acestea să influențeze o lume tot mai pierdută, de la o zi la alta, să oprească, să schimbe sensul, să arate drumul înapoi, al regăsirii de sine, de valori umane, nu mai e un aspect legat doar de cititor ( care e ușor de convins ).

Elena M. Cîmpan