De altădată: Gustul copilăriei

E adevărat că în copilărie cam toate zilele semănau între ele prin faptul că aveam același program (școală, păzit vaci, muncă în gospodărie), cu o singură deosebire – lunea după-amiază așteptam dubița cu pită, la marginea drumului. Acolo, indiferent cum era vremea, stăteam ore în șir până apărea Petrea cu pita. Venea din Maieru, avea o dubiță verde cu gri, plină de pite mici, rotunde, negre și dulci, pe care le ducea muncitorilor forestieri. Se găsea greu pâine și nu era pentru toată lumea, dar părinții noștri l-au mituit pe șofer (cu ceva picioare de vițel), așa cum au mai procedat și câțiva vecini. Eram o gașcă de copii flămânzi, la marginea drumului, așteptând o mașină plină de miresme ademenitoare. Nu ne plictiseam deloc, ne jucam pe săturate, uneori ne mai și băteam. Nu jocurile sau bătăile țin să le amintesc, ci gustul pe care-l avea pita după câteva ceasuri petrecute în colbul drumului. Eram obosiți, flămânzi și, deodată, două uși mari se deschideau, asemenea porților raiului, iar din interior ne izbea un miros puternic de pită caldă. Nu ne puteam dori mai mult! Aveam fiecare câte-o traistă pe care-o umpleam să ne-ajungă pentru toată săptămâna. Ultima pită, cea care nu încăpea, o duceam în mână, mușcând din ea și, adeseori, terminând-o până acasă. Înainte să gustăm, suflam colbul de pe pâine, însă tot mai simțeam ceva aspru prin gură. Cred că acela era gustul copilăriei…sunt aproape sigură.

Existau, însă, și zile de luni negre, triste și pustii! Erau zilele în care Petrea nu oprea dubița, fiindcă avea pită puțină, doar pentru muncitori. Atunci, disperați și profund jigniți, alergam după mașină aruncând cu pietre. Foarte tare suna tabla! Câteodată, Petrea oprea, ne înjura și pe noi, și pe părinți (în special pe mame), apoi își continua drumul. Iar noi, cu trăistile lipite de fund, ne întorceam acasă ocărâți bine, unde urmau alte sudălmi la adresa șoferului. Eram priviți cu dispreț pentru că ,,nici atâta nu eram în stare să facem”, vorba mamei. Se pregătea, apoi, o coleșă, uitam de necaz și visam la următoarea zi de luni în care Petrea sigur va opri mașina, mai întâi ca să ne poată ocărî știm noi de ce.