David Dorian- distilarea înaltă a realului în metaforă

„David Dorian poate privi drept în ochi pe oricare alt scriitor român.”
(Mihai Zamfir)

Poetul concitadin bistrițenilor aparține unei faste generații de condeieri care au avut norocul rar de a urca spre culme de secol și mileniu, descinzând existențial și cultural într-un climat sanific, neviciat de ororile unor ideologii sufocante.
Cu descendență difuză „din ținuturi maramureșene și cu tente voievodale”, din descălecători, (apud Victor Știr), David Dorian este o voce distinctă în peisajul liricii actuale, încadrat de mulți grupării echinoxiste sau oricum generației anilor 1980, deși sunt sceptic asupra unor asemenea fortuite integrări. Poetul bistrițean nu are servituți epigonice, cât o anumită atmosferă de top cehovian, relocată într-un final de secol și mileniu.
Parcursul profesional al distinsului poet bistrițean ilustrează fractura despre care aminteam, findcă a ales cultura, universul Biblotecii Județene( BN) după 23 de ani de inginerie electrică și mecanică, asumate universitar și sigilate studial cu un masterat.
Debutând cu poezie și proză la 18 ani (1975), nu se va mai întoarce public la literatură decât după ce a traversat „iarna” culturală a orânduirii socialiste.
Îndiguirile culturale fiind aneantizate, publică volum după volum până recent, adesea câte două într-un an, într-o lăudabilă efervescență a cugetării literare: „Retorica ninsorii” (debut,1993), „Umilințele”(1993), urmate de alte 14 volume și plachete de poezii, cele mai recente fiind: „Ultime poeme”(2020- Premiul Uniuniii Scriitorilor din România), „Din scrisorile lui Tristan”(2020), „Poeme ruginite”(2020), „Alte poeme ruginite”(2021-recuperări manuscriptice)), „Inorog în iarnă” (antologie, 2022) și „Moștenirea Unchiului Vanea”(2023). Adăugând romane, eseistică, publicistică, compunem un spirit alert, prolix și cu har poetic impresionant.
Parcurgându-i creațiile literare, simțim din plin o personalitate infuzată de viața cărților, a zecilor de mii de cărți care-și dorm ,,somnul înțelepciunii”(DD), între care și-a făcut locuirea profesională: literatura anglo-saxonă (peste care plutirea obsesisvă a unui Tristan), cea rusă (Dostoievski, Tolstoi, Cehov) și culmile lirice europene, asezonate sincretic cu marii muzicieni- Bach, Schubert, Brahms, Chopin („Ascult a mia oară preludiile lui Chopin...”(DD)
Dacă tot ar trebui să-l încadrăm procustian într-o linie poetică pentru ușurința accederii ideatice, Gr. Grigurcu spune că este un membru de familie „alături de Cristian Simionescu și Ion Caraion, purtând mai îndepărtate urme bacoviene” (comentariu la volumul „Euridice”(2005).
Personal, sunt de părere că ceea ce îl apropie de Bacovia este răceala antarctică dintre autor și lumea obiectuală ambientală, însă cu o diferență mare de tonalitate. Dacă autorul „Scânteilor galbene”(recte Bacovia) percepea lumea ca una ce îl respinge cu ostilitate (,,fiecare obiect pare a-mi spune: nu mă atinge!”), între David Dorian și restul universului, domnește o coexistență, din care extazul s-a exilat de mult: „Toamna cu mirosul negru al cerului ne înghite”-(Peisaj)
Elementele lumii nu sunt armonice în universul dorian, nu alcătuiesc o simfonie, nici nu pot înregistra culmi de sublim, cantonate prioritar în iarnă spirituală (motiv persistent), care l-a rănit cândva, demult, ca perioadă a existenței și pe care o resimte indelibil în depresiunile adânci ale sufletului, deși vremurile când scrie sunt timid primăvăratice:
„E frig fără tine; cerul se înfioară/ de mulțimea neclintită a stelelor./ Cuvintele au înghețat sub limbă/ într-o iarnă cu venele retezate..../Ești lacrimă topindu-se la streașina unei mănăstiri/ visul unui poet ce doarme/ adânc în pernele copilăriei.”(Din scrisorile lui Tristan-somnul)”
Multe stihuiri descind la tema destinală a ființei, concepută în stilul tragicilor greci, ca și cum HRISTOS n-ar fi venit să aducă dragostea și izbăvirea de moarte:
„Umbră a umbrei tale voi fi respirându-te
țărână adânc intrată în carne
fricoasă atingere a stelelor de valuri
copilărie uitată în poduri cu manechine
nemărginire lângă cei ce se nasc pe morminte
veșnicie ce străpunge cerul de frunze,
Biserică din care teama de Dumnezeu mă alungă.”
Lirica lui David Dorian este de nivelul poeziei ce se scrie în plan european, după ce am descins în noul mileniu, marcat de idealuri risipite sau eșuate, ca o iubire în sfârșit acceptată, dar care nu mai poate exala fericire din pricina prea îndelungii și epuizantei așteptări.
Cea mai de seamă calitate a poetului nostru, aceea care îl introduce în lumea adevăratei poezii, este înalta capacitate de metaforizare a realului. Este un indicator fără greș, indiferent de tema pe care ar aborda-o și de registrele tratării ei. Dacă lirica secolului al XIX-lea și până la Primul război mondial era descriptivă, ca o imagine edulcorantă ambientală, din postbelic și până azi, caracteristica esențială a celor ce urcă Olimpul cu lira în mână este metaforizarea. În acest sens, David Dorian este un poet deplin și tot în acest sesns acceptăm și aderăm la afirmația lui Mihai Zamfir că ,,David Dorian poate privi drept în ochi pe oricare scriitor român.”
Liric cu tematică exclusiv urbană (universul său unic), are ca motiv inserțial frecvent iarna. Fără zăpezi grele, cât cele ușoare, într-o lume aidoma rece și astfel prea adesea ternă, din care un colorist ca Delacroix n-ar avea ce picta:
„Lumea nu mai avea culoare./ Lumea era puntea de legătură între mine/ și Dumnezeu/ Nu aveam somn. / Noaptea mi-am petrecut-o în frig. I-am scris o scrisoare...Am lăcrimat fără lacrimi./ Știi ce înseamnă durerea lipsită de lacrimi?”(Scrisoarea aVIIa -din „Moștenirea unchiului Vanea”)
Chipul dumnezeiesc feminin este cel mai adesea într-un soi de plutire părelnică, ușor fantomatică, rareori înzestrată cu concretețe, cu tangibilitate, deși cvasiomniprezentă. Ca un corolar al femininului păre să fie micropoemul „Din scrisorile lui Tristan-femeia”:
„Uneori mă gândesc. Iubita așteptată/ într-atât, nu e cumva moartea?/Moartea imaginată ca o femeie/ Viața și moartea aduse în lume prin ea/ Viața pe care femeia o poartă în pântece/ moartea întruchipată de femeia cu coasa... Se face frig, tot mai frig Îmi așez pe umeri haina veche a unchiului Vanea.”
Teme înalte, ca dragostea, extincția, Timpul - găsesc interpretări insolite, cu decriptări care cer un efort imaginativ, dar nu epuizant sau eșuat, din partea cititorului potențial.
Cu o notă mai aparte semnalăm poema „Ultima epistolă”(după Sfântul Apăstol Pavel), care îmi dovedește că David Dorian posedă resurse poetice pentru transcendent sau probleme filosofice. Dacă la corăbierul Domnului, cel din Tarsul Ciliciei, motivul epistolei este Dragostea, bardul bistrițean o substituie cu Timpul, neînduratul împărat al umanității, cel ce le preface toate în...nimic:
„De-aș cunoaște toate tainele lumii,
de-aș cunoaște toată știința;
Credința să mut și munții din loc,
dar dacă Timp nu am
nu sunt nimic
De-aș fi tot nimicul prin care
să-mi petrec chipul,
să împart sărmanilor binecuvântări,
dar dacă Timp nu mai am,
nu sunt nimic.
Timpul e îndelung răbduriu,
nu se înfoaie, nu pizmuiește,
nu se obrăznicește,
nu-și caută folosul,
dar acoperă totul...
Timpul nu va pieri,
lume se va sfârși,
limbile clopotelor vor înceta
..cunoștințele se vor risipi...
Căci cunoaștem în parte
și locuim în ascuns,
Dar când va veni ce-i desăvârșit,
vuietul vremii se va topi...
Acum nu mai văd nimic,
dar atunci voi vedea
adâncul nimicului...
Acum cunosc unele mărunțișuri,
dar atunci voi cunoaște
nimicul în toate.
Așa cum am fost și eu:
un nimic...
Acum, dragilor, rămân doar acestea:
părelnicia vieții, nerușinarea morții
și adâncul nimic.
Dar cel mai grozav dintre toate tustrele
e adâncul nimic.”
Cred că ascensiunea acestui munte de teme i-ar aduce poetului David Dorian o glorie și o recunoaștere pe care încă nu o bănuiește. Aceasta, cu atât mai cert fiindcă fundamentele lirice, resursele, există ispititor. Această adiere a transcendentului consună de altfel cu aspirațiile cele mai profunde ale ființei umane din această Vale a Neliniștii, care este lumea.
Felicităm afectuos pe autor, stea de surprinzătoare luminiscență în constelația lirică bistrițeană, transilvană și națională, după toate standardele literare cele mai exigente ale criticii literare naționale și europene de azi.

prof. Vasile Găurean