Cum este privită, azi, şcoala şi slujitorii ei?

În lucrarea de la examenul de bacalaureat, la limba română, în 1884, cu tema „Petru Maior, schiţă biografică şi literară”, George Coşbuc scria, în partea introductivă: „În zilele bătrâne se înălţau ginţile prin puterea braţelor, deveneau mari prin duritatea fierului, însă cădeau tot aşa de repede, precum s-au înălţat, fără de a lăsa după ei vreo urmă de existenţă. Astăzi, însă, popoarele se năzuiesc a se face nemuritoare nu prin glonţul ucigător, nu prin puterea sabiei, ci prin puterea minţii, prin şcoli, prin puterea condeiului, prin scrieri literare. Oare îşi câştigau grecii şi romanii atât de mare renume la posteritate, dacă nu ar fi avut pe Homer, Sofocle, Herodot, primii, iar ceilalţi pe Virgiliu, Horaţiu, Tacit? Noi, românii, încă ţintim la câştigarea renumelui prin bărbaţi învăţaţi şi pricepuţi, încă avem lipsă de Horaţi, Herodoţi şi Taciţi”.

Prin cuvinte încărcate de dragoste şi recunoştinţă şi-au amintit de şcoală şi de slujitorii ei mari personalităţi ale culturii româneşti. Şi Creangă şi Sadoveanu, şi Rebreanu şi Coşbuc au lăsat în scrierile lor semne de pioasă aducere aminte pentru dascălii lor. Zicea, din suflet, autorul Baltagului: „Domnul ne-a învăţat multe… care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune, ce au înflorit bogat mai târziu… Şi ne da această învăţătură nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el, şi pentru că în acel suflet era ceva din credinţa şi din curăţenia unui apostol”.

Care dintre noi nu datorăm, ceea ce suntem astăzi, bunei noastre învăţătoare, care ne-a ajutat, cu pricepere, să pătrundem în lumea cunoaşterii; nu datorăm profesorului de literatură, care ne-a trezit şi, apoi, ne-a cultivat plăcerea lecturii, ne-a împodobit mintea cu imagini nepieritoare din creaţiile literare; profesorului de matematică, fizică sau chimie, de istorie, biologie sau geografie, care ne-au făcut să înţelegem şi să stăpânim noţiunile din aceste domenii?

E de mirare, atunci, că preşedintele ţării vorbeşte, aproape de fiecare dată, în termeni depreciativi despre această instituţie şi despre cei care o deservesc cu devotament.

Nu poate fi uitat discursul, cu totul original, ţinut în faţa elevilor, a cadrelor didactice şi părinţilor, cu prilejul deschiderii anului şcolar, la un liceu de prestigiu din capitală. „Cei care au vorbit înaintea mea, spunea preşedintele, v-au îndemnat să obţineţi, în anul şcolar viitor, rezultate mai bune la învăţătură, să câştigaţi mai multe premii pe clasă şi pe şcoală, să aduceţi mai multe premii naţionale şi internaţionale de la olimpiadele şcolare. Eu vă mărturisesc cinstit că, în toţi anii de şcoală, n-am luat niciun premiu. Şi, cu toate acestea, am reuşit în viaţă”. Un succint comentariu se impune: notă mare pentru sinceritate, notă mică pentru lipsa mesajului educativ.

Şi mai lipsită de inspiraţie, de logică şi de adevăr este aprecierea făcută în prezenţa unor personalităţi ale culturii noastre, potrivit căreia „şcoala românească scoate tâmpiţi”. Iar domnul Liiceanu, de faţă fiind, şi neavând nicio replică, înţelegem că a împărtăşit punctul de vedere al preşedintelui. Înţelegem, de asemenea, că această nepermis de gravă jignire este adresată numai celor care au trecut printr-o şcoală, de la învăţător, tehnician, medic, profesor, profesor universitar, cercetător, până la membrii Academiei Române.

Să mai amintim doar încă una dintre ideile domnului preşedinte cu privire la cadrele didactice: „Un profesor lucrează 16 ore pe săptămână, iar eu lucrez 16 ore pe zi. Dacă socotim bine, s-ar putea să ia mai mulţi bani ca mine pe oră”. Calculul acesta meschin îmi aduce aminte de o perioadă din trecut, când s-a dat o dispoziţie, de la nivel central, ca toţi angajaţii din instituţiile de învăţământ şi cercetare să presteze 8 ore la muncă pe zi. Răspunsul cunoscutului om de ştiinţă, Grigore Moisil, a sunat, cu aproximaţie, aşa: „Dacă ministrul are nevoie de c… meu, voi respecta ordinul, dacă are nevoie de capul meu, nu-l voi respecta”.

Şcoala are nevoie de capul profesorilor nu de cealaltă parte a corpului, pentru că în sălile de clasă, în laboratoare şi cabinete se prepară, oră de oră, înţelepciune, se formează trăsături de voinţă şi caracter, se formează oameni, valoarea cea mai de preţ a societăţii. Pentru ca cele 18 ore să fie eficiente, profesorul mai lucrează alte zeci de ore pentru proiectarea şi sistematizarea fiecărei teme, pentru alegerea şi rezolvarea exerciţiilor şi problemelor, pentru asigurarea materialului didactic, pentru cercetarea testelor şi a lucrărilor scrise, pentru pregătirea elevilor în vederea participării la concursuri şi olimpiade şcolare etc.

O singură dată preşedintele ţării a avut cuvinte de laudă la adresa învăţământului, în preajma alegerilor, când a susţinut şi majorarea salariilor cadrelor didactice cu 50%. Dar, atunci, n-a făcut-o din convingere, din respect pentru şcoală, ci din interese politice. Îi trebuiau voturi pentru un nou mandat. A fost o mare păcăleală. Voturile le-a obţinut, dar salariile profesorilor nu au crescut, ci dimpotrivă.

Oare când se va înscrie şi învăţământul pe agenda de lucru a Guvernului Boc, printre priorităţi?